„Diplomaţia” lui Kissinger se deschide cu un capitol despre noua ordine mondială. Nu trebuie să fii expert în relaţii internaţionale ca să-ţi dai seama că orice ţine de ordinea mondială, veche sau nouă, trebuie să aibă legătură şi cu Rusia. În 1994, când a fost publicată cartea, Rusia, sub ţarul Elţin, era în plină cădere. Şi a continuat să cadă până pe la începutul lui 2000. Crima organizată, corupţia şi inflaţia atingea deja cote de ţară bananieră. Kissinger sugera necesitatea redefinirii identităţii Rusiei, şi poate o părăsire a estului european (atras de NATO şi UE) şi orientarea spre Asia. Rusia lui Elţin părea că se dizolvă. Nu se putea vorbi despre căutarea unei noi identităţi atât timp cât nu prea mai exista ceva care să-şi asume această identitate. Iar la nivel internaţional, Rusia se transforma încet, într-un reflex al Războiului Rece.
Ultima zi a lui 1999 găseşte Kremlinul într-o neaşteptată fierbere şi, surprinzător, cauza nu e cina de revelion. Puişor de KGB, Vladimir Vladimirovici Putin preia frâiele Mamei Rusii din mâinile unui Elţin îmbibat în alcool şi cu un record Guiness ca cea mai spitalizată persoană politică. Schimbarea prefixului de mileniu aduce cu sine şi o schimbare hotărâtoare în istoria Rusiei (pseudo)post-comuniste.
Vladimir Vladimirovici este departe de imaginea democraţiei şi a capitalismului. Despre viaţa lui înainte de a deveni preşedinte nu se ştiu foarte multe lucruri. De la 17 ani s-a aflat pe băncile KGB-ului, perfecţionându-se şi răsperfecţionându-se. Singura sa misiune externă se pare că a fost prin Dresda. La scurt timp s-a întors în patria mumă, fiind printre ultimii care au părăsit corabia KGB-istă după căderea comunismului. Câteva momente delicate au reuşit să răzbată în public. O frauda de 95 de milioane de dolari cu minereu neferos în natalul Sankt Petersburg şi 20 de pagini plagiate pentru doctoratul său privind managementul resurselor strategice. Ţinând cont de Rusia din acea vreme, aş putea zice că Vovochka a fost chiar cuminte.
Nu e uşor să fi preşedinte de Soviete. Iar problemele şi gafele, mai mult, mai puţin şi foarte serioase s-au cam ţinut scai de Putin.Începând cu războiul din Cecenia, continuând cu cei 118 marinari de pe Kursk, atacul cu gaz paralizant asupra teroriştilor şi ostaticilor din teatrul Nord Ost şi (nu chiar) sfârşind cu asediul de la şcoala din Beslan * (186 de victime, majoritatea elevi). Dacă în Vest oricare din aceste evenimente ar fi dus la prăbuşirea guvernului, Vlad n-a avut parte decât de o uşoară scădere a popularităţii. Ok, ok! Vlad controlează destul de bine media. Dar totuşi, popularitatea nu i-a scăzut niciodată sub 65%.
De ce Putin popular? Pentru că de când a ajuns la putere, politica i-a fost, în mare, destul de coerentă. Democraţia nu s-a aflat niciodată în aceeaşi propoziţie cu Rusia. Nici măcar în acelaşi p
aragraf. Poate doar în cele cu alură de SF. Astfel că gafele şi lipsa libertăţii presei (motor al democraţiei) nu prea a afectat publicul rus. De când cu Putin însă, clasa medie a cunoscut o creştere continuă, inflaţia a scăzut la o singură cifră şi securitatea personală se găseşte din nou la limite normale. Proiecte în educaţie, sănătate şi infrastructură se află în curs de implementare. Bani pentru ele? Doar vorbim de Rusia... Petrol şi gaze. Renaţionalizarea principalelor companii** din domeniu a adus suficiente resurse pentru proiectele guvernamentale. Criticată dur, campania de naţionalizare n-a făcut decât să recupereze pierderile din perioada Elţin. Rusul e obişnuit de multă vreme cu puterea absolută a ţarului/statului. Astfel că tătuca Putin nu a făcut decât ceea ce majoritatea populaţiei vedea ca drept.
-va urma-
* foto http://www.warnews.it/index.php/content/view/1155/37/ ,via Wikipedia
**Yukos, CEO Mihail Hodorkovsky, e doar una din victimele nationalizarii
Planul meu de călătorie cuprindea nu mai puţin de 12 trenuri în 4 zile, cu opriri mai lungi în Stockholm, Copenhaga, Wuerzburg, Munchen şi Salzburg. A început bine, cu o oprire şi în Lulea, unde am avut parte de o minipetrecere de „la revedere” neaşteptată. 
ieşirea din gară am întâlnit primul grup de compatrioţi care m-au făcut să mă felicit că nu purtam niciunul din tricourile cu BEST Bucureşti. Cum urma să stau o noapte, am căutat un acoperiş deasupra capului. Acesta s-a dovedit a fi aproape imposibil, un concert Justin Timberlake adunând toată puştimea Suediei în capitală. Mi-am odihnit totuşi oasele pe o canapea în bucătăria unui hostel, totul cu numai 22 de euro. Oraşul în sine este drăguţ, deşi un pic cam modern, după cum aveam să constat comparând cu Copenhaga.
Mi-am continuat călătoria spre Wuerzburg. Acolo mi-am amintit de Long Island Ice Tea şi de preţurile germane la alcool alături de o bună prietenă. Am zburat la ore matinale parţial tulburi, pentru a-mi continua drumul spre Munchen şi pinacotecile de acolo. Am văzut primul Dali în Pinakothek der Moderne şi am înţeles de ce el e Suprarealistul. Dintre cele trei pinacoteci, am lăsat de o parte Alte Pinakothek şi l-am regăsit pe Van Gogh cu unul din ultimele peisaje cu lanuri de grâu în galeria nouă. După mai bine de patru ore prin muzee, m-am prăbuşit frânt în solitarul meu compartiment cu gândul că după numai două ore urma să-mi încep perindarea prin Salzburg.
