pas de tango

cuitlacoche

Sonoritatea aztecă a acestui cuvânt nu înşală aparenţele. Adus de mexicani, produsul denumit în acest fel atacă tradiţionalismul european în materie de agricultură şi alimentaţie. Nu este nici mai mult nici mai puţin decât ceea ce, în limbaj popular, românul care a ajuns într-un lan de porumb (fie şi aflat pe marginea şoselei) recunoaşte sub denumirea de „tăciunele porumbului”. Un pic prelucrat, cuitlacoche se prezintă sub forma unei substanţe păstoase, de culoare neagră şi intruziuni de origine zea-mayisiană. Un gust original se ascunde în spatele unei texturi ce îmbină solidul cu lichidul într-un noroi (ţinând cont şi de culoare, termenul nu este exagerat) din care nu lipseşte amintirea sporilor ciupercii de bază. Gustul uşor sărat şi picant, se descoperă treptat, sfârşind într-o subtilă aromă de ciuperci. Aprecierea mea asupra acestui fel de mâncare se rezumă la a spune că (deocamdată) nu mi s-a făcut rău. Totuşi, există sute de reţete de a prepara cuitlacoche. Chiar dacă varianta pe care am încercat-o nu m-a încântat, aş vrea să mai încerc câteva, înainte de a-mi da verdictul final.

primăvară?

Mi-am luat aparatul pe drumul spresupermarket, şi iată ce am prins: floricele şi păsărele (remember luscinia?)...

linii&culori

"I have slowly learned about the pattern of the grass, the trees, the structure of birds and other animals like insects and fish, so that when I am 80, I hope to be better. At 90 I hope to have caught the very essence of things, so that at 100 I will have reached heavenly mysteries. At 110, every point and line will be living." (Katsushika Hokusai, 16 years before his death at age 89)

Move your ass! Your head will follow...

Euromân

Un zbor în care mi-am dat seama că ignoranţa este o binecuvântare (dacă nu chiar ignoranţa – care are o tentă peiorativă, atunci necunoaşterea). De cum s-au pornit motoarele Airbusului 318, o vibraţie nelalocul ei s-a făcut simţită până când am ajuns mult deasupra peticelor galben-maroniu-negru. În plus trenul de aterizare a scos un zgomot asemănător cu cel pe care îl face luneta stângă a Ticutzului de când i s-a stricat macaraua. Cu toate astea, am ajuns în Munchen fără probleme.

Înainte de plecare însă, gândurile nu-mi stăteau la zborul propriu-zis ci la ce se va întâmpla cu bagajele mele în timpul zborului. Problemele începeau cu CanSatul care se găsea plasat strategic în mijlocul rucsacului, lângă tradiţionalele sticle de plastic de 2-2,5 litri de vin şi ţuică de la tata. Dacă treceam de restricţiile cu privire la explozivii lichizi, următoarea barieră era ridicată de cele cu privire la alimente. Una bucată de muşchiuleţ porcin afumat se odihnea alături de două-trei x 150cm2 slănină afumată provenind de la acelaşi grohăitor, vis-a-vis de două felioare neamărinsciene de brânzulică adevărăcioasă. Asta pe lângă duzina de şniţele pe care iubita mea mamă a binevoit să mi le împacheteze cu gândul la drumul meu prin proaspăta mea patrie, Europa.

Cu uşurare (şi la figurat şi la propriu după ultimul tuborg made in Romania pe care l-am servit pe avion) mi-am recuperat bagajele şi m-am îndreptat plin de avânt spre o aşteptare de două ore în Hauptbahnhoff-ul munchenez. Şi cum puiul de pe avion fusese cam sfrijit, mi-am găsit o bancă şi m-am aşezat la masă. Pe banca semiboschetară din gară, cu şniţelul în gură, vinul şi porcul în rucsac şi Time-ul, laptopul şi CanSatul în ghiozdan, m-a lovit... M-a lovit gândul că, da domle, sunt european. Că, vorba băsescianului, (citat în Time) „It is the road of our future. It is the road of our joy.” Şi, prezidenţial vorbind, eu mi-s pe drumul către viitor (cu viitorul parţial în buzunar, că de... o fi el mic, da’ e pui de satelit...) şi chiar spre bucurie (amu, zi-mi şi mie care nu mi te-ai bucura la un muşchiuleţ afumat cu un strop de vin sau o slăninuţă cu 50 de caisă – Corrina, pentru tine doar lichidul).

Am avut o discuţie acum vreo două seri cu domnul Răzvan Oricum. Şi dumnealui mi-a împărtăşit viziunea pe care o are despre România. Conform acesteia, cheia succesului pentru ghiveciul pontic are două coordonate: inovaţia tehnologică şi industria creativă. Şi de ce nu ar fi aşa? Doar ele exploatează la maxim două din calităţile de bază ale românului: lenea şi băşcălia. Lenea se află la loc de cinste între genele multor români şi poate genera inovaţie tehnologică (unul dintre marii leneşi ai acestei părţi de Evropă, mouah, a realizat prototipul primei maşini electrice de tocat carne pe bază de bormaşină). Şi ce combustibil este mai bun pentru motorul industriei creative decât băşcălia sau/şi mioritica transhumanţă de la haz la necaz. Lenea şi băşcălia, un adevărat duo de coarde bahice ce parţial se suprapun şi în rest se completează, sunt coatele cu care ne putem face un loc european călduţ şi respectat. Le avem din plin, de ce să nu le utilizăm?

Evident, din ecuaţia viitorului României n-ar trebui să lipsească cei care chiar fac ceva, i.e. cei care muncesc. M-am gândit un pic, neştiind ce rol să le acord în noua Euromânie. Mi-am dat până la urmă seama că aceştia erau deja europeni îniante de 1 ianuarie. Şi că nu pot decât să facă cele ce făceau deja: „dacă-i popă, să citească, dacă-i bou, să tragă”.

Trăgând linie, cu purcel, ţuică şi satelit, lene, băşcălie şi chiar muncă, avem loc în Europa. Şi avem loc ca români.

nonDisclamer: Autorul îşi asumă responsabilitatea tuturor afirmaţiilor, având o perspectivă transversală... europeană de ansamblu, începând cu mocirlele satelor de Bărăgan, prin microbuzul de Fundulea şi metroul de Bucureşti, până la ICE-ul nemţesc.

zbor

Asta fac acum. În acorduri de Vivaldi mă legăn deasupra Bucegilor. Albastru fără nori. Şi zăpadă orbitoare. O câmpie de aburi se sfârşeşte într-un roz pal ce trece prin alb şi se uneşte cu albastrul de deasupra. Trebuie să văd ce e cu albul ăla acolo...

Aşa mi se încheie vacanţa de Crăciun. 2 săptămâni cât pentru patru luni, două săptămâni cât patru luni. Am deschis pacheţelul în care am lăsat totul când am plecat. Nimic nu s-a schimbat. Ai mei părinţi şi-a mea mamaie m-au preluat sub aripioara de cloşcă, m-au primenit, m-au hrănit (un plus de 3 kg în două săptămâni, nu-i de ici de colo.. şi ciolanul.. ciolanul afumat cu fasole...), mi-au ascultat şi ultima dorinţă. Cum să nu-i iubeşti?

Corrina mea... M-am speriat un pic că n-ar mai fi la fel. Dar nu... Aceeaşi mână în mâna mea. Aceeaşi minte brici să-mi tempereze fuzzy-ul cenuşiu. Acelaşi motoraş cu tors pisicos. Croquis de amor: Violet de uz extern, ştanţare newyorkeză.

Un revelion de pomină, patru zile de ghinion genial şi un Sfânt Ion prematur cu final muzical. Cu vinişor de Fundulea şi cârnăciori din mâna mea. Cu cărniţă afumată a la Ion şi Stracraft pe rupte. Cu pulovăr roşu de la Bui şi acel pomello, fruct de interval, de la mama tuturor (a Corinei, a mea, a Mutzului a Bufficei şi-a Foxaney). Cu pâine de casă a la doamna Borşan şi mers prin viscol în miez de noapte cu gagici de soi şi scop de bere. Cu plachetuţa americană şi Marius plimbăreţ. Cu unchiu Nelu la vioară, muzicuţă şi chitară. Cu improvizaţie Pandelesciană pe ritmuri de „Cât te-am iubit Paraschivo”. Cu sărut de Corrina şi zâmbet de Corrina şi dragoste de Corrina.

Las astea în spate. Sunt un pic trist şi melancolic. Nu îmi dau seama de ce doar un pic... Poate pentru că toate astea s-au înfipt bine în mine. Ca dinţii de lup. Ca acele de brad. S-au înfipt în mine şi zboară cu mine.