Plugul Spatial

drumul spre casă

2007-06-25T09:05:00.000+02:00

Planul meu de călătorie cuprindea nu mai puţin de 12 trenuri în 4 zile, cu opriri mai lungi în Stockholm, Copenhaga, Wuerzburg, Munchen şi Salzburg. A început bine, cu o oprire şi în Lulea, unde am avut parte de o minipetrecere de „la revedere” neaşteptată.

Stockholm a fost o experienţă mai puţin plăcută. La ieşirea din gară am întâlnit primul grup de compatrioţi care m-au făcut să mă felicit că nu purtam niciunul din tricourile cu BEST Bucureşti. Cum urma să stau o noapte, am căutat un acoperiş deasupra capului. Acesta s-a dovedit a fi aproape imposibil, un concert Justin Timberlake adunând toată puştimea Suediei în capitală. Mi-am odihnit totuşi oasele pe o canapea în bucătăria unui hostel, totul cu numai 22 de euro. Oraşul în sine este drăguţ, deşi un pic cam modern, după cum aveam să constat comparând cu Copenhaga.

Copenhaga s-a dovedit o adevărată bijuterie. Drumul până la Micuţa Sirenă m-a purtat prin tot oraşul şi am avut ocazia să văd că danezii sunt şi recunoscători. Churchill şi Roosvelt au statui în centrul oraşului, la loc de cinste, Winston patronând şi un părculeţ aflat între Palatul Regal şi Depozitul de Artilerie. Două surprize plăcute în Copenhaga: un cartier îmbrăcat în trandafiri, plini de flori în iunie, şi ferestrele în formă de inimă ce împodobeau toate gheretele gărzilor militare.

Am sărit din tren în Hamburg pentru a-l admira vreo jumătate de oră pe Caspar David Friedrich. Mi-am continuat călătoria spre Wuerzburg. Acolo mi-am amintit de Long Island Ice Tea şi de preţurile germane la alcool alături de o bună prietenă. Am zburat la ore matinale parţial tulburi, pentru a-mi continua drumul spre Munchen şi pinacotecile de acolo. Am văzut primul Dali în Pinakothek der Moderne şi am înţeles de ce el e Suprarealistul. Dintre cele trei pinacoteci, am lăsat de o parte Alte Pinakothek şi l-am regăsit pe Van Gogh cu unul din ultimele peisaje cu lanuri de grâu în galeria nouă. După mai bine de patru ore prin muzee, m-am prăbuşit frânt în solitarul meu compartiment cu gândul că după numai două ore urma să-mi încep perindarea prin Salzburg.

Cineva a decis că am nevoie de odihna, astfel încât Cineva a pus nişte pomi pe şine, lăsându-mă în aşteptare pentru mai bine de patru ore. Acasa la Mozart am fost întâmpinat de burniţă, întuneric şi de temerea că-mi va fi destul de dificil să ajung acasă, mai ales că trenul spre Bucureşti pleca pe la 2:20 din Salzburg. După ce am dat semnale de viaţă prin internet, m-am repezit cu mic şi mare (rucsacuri) să văd oraşul. Paşii m-au călăuzit spre cea mai frumoasă surpriză din călătoria asta. Neştiind încotro mă îndrept, am ajuns la o biserică periferică ce nu numai că avea uşile deschise, dar şi un concert de muzică clasică live. Baltimore Large Youth Orchestra cânta în oraşul lui Mozart. O oră cu muzică de vis.

Am traversat graniţa cu România. Şi totul e la fel. Mi-aş fi dorit poate un tren un pic mai curat, dar, cum nu am platit nimic deşi Interrailul nu e valabil în ţara de baştină, nu pot să mă plâng. Nu mă încearcă nici o dezamăgire, nici o frustare, nici un gust amar, dar cred că e doar o chestiune de timp.

pe rin în sus

2007-06-25T09:01:00.000+02:00

În broşura cu care a venit biletul meu de InterRail, pentru fiecare ţară în care este valabil sunt recomandate cele mai spectaculoase trasee feroviare. Pentru România, CFR-ul recomandă Valea Prahovei. Poate InterRail-ul nu e valabil pe Mocăniţă, dar eu tocmai am trecut prin Valea Rhinului şi trebuie să spun gâtul mi s-a aflat periculos de aproape de limita de frângere, iar maxilarul mi-a rămas în poziţia „is this real?”. Ştiu, peisajele au o tendinţă nebună să rezoneze subiectiv.

Şi recunosc, lumina blândă a apusului şi Concertul pentru Vioară şi Orchestră în Re Major – op. 61 al lui Beethoven au contribuit la efectul pe care imaginile ce mi se desfăşurau în faţa ochilor l-au avut asupra mea. Dar, când aluneci pe malurile unui râu încăpăţânat sa treacă printre munţi fără să cedeze un milimetru în lăţime, când vezi barjele pline urcând şi coborând fără oprire într-un dans al bunăstării, când la fiecare cotitură a Rhinului te întâmpină o nouă fortăreaţă, într-un nou stil, care în ciuda celor sute de ani pe care le poartă te îmbie să o vizitezi aşteptându-te cu lumini în ferestre, când pe fiecare pantă viile se luptă cu pădurile într-o încleştare a frumuseţii disciplinate cu cea neîmblânzită, când fiecare sătuc te uimeşte cu propria versiune asupra arhitecturii bisericeşti, parcă concertul lui Beethoven nu face decât să-ţi redea sunetul locurilor, iar lumina apusului să-ţi confirme că binecuvântările divine şi-au găsit, odată cu râul, sălaş printre crestele munţilor.

*photo: http://www.mikejs.com/photos/2002_ger.html

sfumatto

2007-06-25T08:59:00.000+02:00

Mă întorc acasă după aproape nouă luni de stat printre străini. 9 luni au făcut însă ca nici locurile şi nici oamenii să nu mai fie străini. Mai străin mă găsesc pe mine. Srăin de mine, străin de ce mă aşteaptă acasă, străin de familiar.

Cu siguranţă m-am schimbat. Dacă în bine sau în rău, nu sunt încă în măsură să decid. Ce pot spune însă, e că mi s-au deschis ochii, nu atât asupra lumii, cât asupra mea. Am poate aceeaşi oroare de a lua decizii. Am aceeaşi teamă de necunoscutul ce mi se întinde în faţa ochilor. Şi aceeaşi teamă că-i voi dezamăgi pe cei din jurul meu. Dar încep să întrevăd, ca în sfumatto-ul cu care Leonardo învăluie zâmbetul Mona Lisei, ceea ce vreau. Ştiu că poate e cam târziu pentru asta. Dar aşa sunt eu... un pic întârziat.

globetrotter

2007-06-25T08:58:00.000+02:00

Toată lumea îi admiră pe globetrotteri. Sunt aproape inutili societăţii şi totuşi toată lumea îi admiră. Mai scriu o carte mai căştigă un ban, mai fac rost de un sponsor... Dar ce lasă în urmă? Mai nimic. Îşi poartă paşii pe tot globul şi nu lasă nici o urmă. Talking about stealth...

Admiraţia pentru globetrotteri e admiraţia pentru cei care pot face ceva ce tuturor le-ar plăcea să facă dar puţini găsesc curajul sau nebunia să înceapă. Pentru că dacă începi, greu te mai opreşti. Şi tuturor ne place să călătorim. Sau dacă nu să călătorim, măcar să auzim poveştile celor care călătoresc. Să vedem lumea prin ochii lor, dacă nu prin ai noştri.

Când le-am spus spacemasterilor că drumul meu spre Bucureşti va dura mai mult decât drumul lor spre Karachi, Tokyo sau Buenos Aires, nu au ezitat să-mi zică globetrotter. Alcoolul pe care-l ingerasem cu puţin timp înainte a amortizat înţelesul cuvântului, dar acum, deja în drum spre casă, mă gândesc că poate mi se potriveşte mai bine decât mă aşteptam.

2007 m-a prins în Bucureşti pentru exact 8 zile. Mai bine de o lună am fost în Wuerzburg, pentru ca apoi să examinez aurorele boreale (poate un pic mai atent decât aş fi vrut sau m-aş fi aşteptat) în Kiruna. Asta nu mă face globetrotter, ştiu. Şi nici nu vreau să fiu unul. Pentru că, spuneţi-i mândrie, aroganţă sau cum vreţi, mi-ar plăcea să las o urmă, cât de mică, în urma mea. Dar am gustat fructul călătoriei. Drumul mi-a ciocănit la uşă şi eu l-am primit în faţa mea. Acum mă întorc acasă, pentru ca în octombrie să mă mut în Praga. Şi deja mă zbat pentru câteva luni în Shanghai pentru primăvara viitoare. Şi numai gândul la asta îmi provoacă furnicături în tălpi.

anunt...

2007-06-05T20:41:00.000+02:00

...in parcul mare din Cluj (via HotNews)

arta urbana

2007-05-28T07:27:00.000+02:00

Am dat ieri pese Banksy, un graffer londonez ce a ajuns sa-si vanda lucrarile in varianta pe panza la sume de cateva zeci de mii de euro.

De citit neaparat manifesto-ul...

Cele trei înmormântări...

2007-05-23T14:29:00.000+02:00

Melquiades Estrada e unul din milioanele de mexicani ce îşi caută norocul în State. Găseşte însă un glonţ şi o aventură post-mortem finalizată de trei ori.

Numele lui Tommy Lee Jones nu mi-a atras prea tare atenţia. Despre film auzisem doar că ar fi bun şi ca ar merita. Aşa că am purces la vizionare fără prea mult elan, pregătit să omor plictiseala Kirunei cu un film uşurel. Surpriza a fost însă mare.

Jones, de obicei tipul disciplinat, bărbierit, cu legea de partea sa (The Fugitive, Natural Born Killers, Man In Black...) apare aici ca un veritabil cowboy. La fiecare prim-plan îi simţi parcă mirosul de văcar, de piele arsa, de praf şi whisky ieftin. Personajul lui, Pete Parkins, pare coborât din Mioriţa noastră. Şi povestea împleteşte în aşa fel moartea cu viaţa încât chiar te-aştepţi ca la final s-apară şi măicuţa cu brâul de lână.

Poveştile în care nu poţi face delimitarea între bine şi rău se află la limita absurdului. Suntem atât de decişi în a face distincţia între bine şi rău încât filtrăm tot ceea ce ar putea afecta această distincţie. Filmul ăsta, la fel ca animaţiile lui Miyazaki, nu te lasă să să tragi linii. Te plimbă de o parte şi de alta, aducându-ţi aminte că sufletele oamenilor sunt departe de orice judecată. Jones (la primul lung-metraj ca regizor) aduce absurdul pe ecran într-un mod aproape suprarealist. Scena cu Parkins dându-i foc lui Melquiades pentru a-l scăpa de furnici sau cu pianul dezacordat în barul mexican te lasă fără replică.

scurt calcul solar

2007-05-17T10:17:00.000+02:00

La inspiratia lui John (LA MULT ANI!!!), un mic calcul: Soarele lumineaza cam echivalentul a 37.500.000.000.000.000.000.000.000.000 lumanari. Daca intreaga populatie a chinei s-ar apuca sa fabrice 5.000 de lumanari/persoana/zi, ar avea nevoie de 14.500 de miliarde de ani sa fabrice echivalentul solar. Presupunand acum relatii indo-japo-chineze excelente (i.e. mai multa forta ieftina de munca si tehnologie de ultima ora), tot ar fi nevoie de 1.500 de miliarde de ani. Asa ca dragii mei, daca vreti sa nu ramanem pe intuneric, trebuie sa facem ceva sa ridicam populatia globului la vreo 820 de miliarde. Sau sa gasim un bec suficient de puternic.

p.s. in acest calcul nu au fost incluse: distanta soare-pamant, eficienta Watt/lumen a lumanarilor, calitatea productiei, necesarul de ceara (desi lipsa de albine poate fi compensata cu surplusul de urechi), conceptul de democratie, drepturile omului, s.a.

observatie

2007-05-14T19:58:00.000+02:00

Constat ca este o gresala a aplica principiul muncii zi-lumina in Suedia. Mai ales dupa data de 5 mai. In 30 de ore de lucru, pot spune cu mana pe inima ca intensitatea luminii naturale nu a variat cu mai mult de doua-trei candele.

radar report oriental

2007-05-12T18:54:00.000+02:00

tocmai am terminat o narghilea in pauza de lucru pentru raport. si un ceai negru. damn i'm high... now... back to work..

later edit: Note to myself: never do that again.

antisocial

2007-05-12T16:36:00.000+02:00

Nu inteleg de ce cand sunt antisocial imi merge asa bine lucrul. In ultimele trei zile am stat numai in biblioteca. N-am vorbit cu nimeni. N-am mai fost la fotbal. Drumurile m-au purtat doar intre camera, bucatarie si biblioteca. Cel putin pofta de mancare nu mi-a fost afectata.

ninge...

2007-05-11T20:03:00.000+02:00

... din nou. Abia trecusem la haine de primavara. Acum... inapoi la ghete si geaca de ski.

swinglish

2007-05-09T13:52:00.000+02:00

Cel mai puternic accent auzit vreodata. Gramatica, vocabular - just perfect. Accent... OMG!
Cateva exemple:

fregheail - fragile
et veivlengt - at wavelength
incrrise - increase
ven - when
ooterrvaiz - otherwise
fermal - thermal
we - vi

Si se mai adauga debitul verbal, mult peste limita admisa. Toate la profesorul de Optics and Radar Based Observations

that 1 guy

2007-05-02T12:51:00.000+02:00

Uite peste ce-am dat... Nu e vocea lui Marlyn Manson? Long live Pandora.com!

1 Mai

2007-05-02T00:36:00.000+02:00

... m-a prins in Kiruna. Cu această ocazie am privit Ziua Muncii dintr-o altă perspectivă.

1 Mai înseamnă iarbă verde şi pomi înfloriţi, vreo 24 de grade blânde, un pic de vânt proaspăt de primăvară, nisipul de Vamă, mici şi bere (Vanghelizaţi sau nu).

Ei bine, nu. În Kiruna 1 Mai înseamnă iarbă uscată târându-se pe sub zăpada ce pe alocuri depăşeşte încă 50 cm. Înseamnă ninsoare cu fulgi cât ăia de gâscă. Înseamnă o geană roşiatică la linia orizontului care nu ar prezenta dificultăţi de acceptare dacă nu ar fi la Nord şi dacă nu ar fi la 2:30 AM (da. 2:30 dimineaţa). Problema cu gradele în Kiruna de 1 Mai nu este pentru că lipsesc cu desăvârşire. 0 pe muchie. Astfel că atunci când am încercat să găsesc o funcţionalitate (re)cunoscută nisipului de pe lângă miile de lacuri din zonă am fost un pic dezamăgit. În general te poţi plimba cu snowmobilul peste gheaţa lacurilor. Şi dulcele vânt proaspăt de primăvară în varianta Kiruna: 14 m/s (i.e. 50 km/h). Nu vorbesc de mici şi bere cum nu vorbeşti de funie în casa spânzuratului.

Dar. Cum tradiţionala Vamă de 1 Mai m-a ocolit tradiţional în ultimii 24 de ani, am decis să mă răzbun. Şi cu gândul la John-ul ce mi-a plantat microbul pârtiilor m-am înfiinţat pe zăpezile nordului cu snowboardul în picioare. Şi m-am dat: pe roşu, albastru, negru, off şi on track. Printre pomi şi peste dâmburi săritoare, pe gheţuş şi prin pulbere, cu faţa, cu spatele, pe burtă...

Dar totuşi... îmi dă şi mie careva un mic?

size that matters...

2007-04-17T23:00:00.000+02:00

p.s. Hubble Ultra Deep Field e rezultatul a 800 de expuneri in timpul a 400 de orbite in jurul Pamantului

best hubble photos

2007-04-17T00:54:00.000+02:00

4 din cele mai bune imagini surprinse de Hubble Space Telescope.

4. The Cat's Eye Nebula, one of the first planetary nebulae discovered, also has one of the most complex forms known to this kind of nebula. Eleven rings, or shells, of gas make up the Cat's Eye.

3. The Ant nebula is a cloud of gas and dust in the Milky Way Galaxy, 3000 - 6000 light years from Earth.

2. The "hood" around Eskimo nebula is a ring of comet-shaped objects flying away from a dying star.

1. Sombrero Galaxy: A brilliant white core is encircled by thick dust lanes in this spiral galaxy, seen edge-on. The galaxy is 50,000 light-years across, 800 billion suns and 28 million light years from Earth.

photos: hubblesite.org

fotografie

2007-04-10T19:13:00.000+02:00

Una dintre cele mai impresionante colecţii de fotografii. World Press Photo Contest 2007. Totul de la război la fotbal, din Haiti în Sri Lanka, de la singuraticii din Tokio la street dancerii Parisului. O lume plină de toate suferinţele scăpate din cutia Pandorei, dar în care şi speranţa îşi face, timid ce-i drept, loc.

World Press Photo of the Year 2006

Spencer Platt, USA, Getty Images

Young Lebanese drive through devastated Beirut neighborhood, 15 August

Young Lebanese drive down a street in Haret Hreik, a bombed neighborhood in southern Beirut, Lebanon, on August 15. For nearly five weeks Israel had been targeting that part of the city and towns across southern Lebanon in a campaign against Hezbollah militants. As a ceasefire gradually came into force from August 14, thousands of Lebanese began to return to their homes. According to the Lebanese government, 15,000 homes and 900 commercial concerns were damaged.

1st prize People in the News Singles

Oded Balilty, Israel, The Associated Press

Settler struggles with Israeli security officer, Amona outpost, West Bank, 1 February

A Jewish settler resists Israeli riot police enforcing a Supreme Court order to demolish nine homes in an outpost of the Amona settlement, West Bank, on February 1. Residents joined by thousands of other protesters raised barbed wire barriers to protect the houses and clashed violently with police. Over 200 people were injured, including 80 policemen. Following hours of confrontation, the settlers were dragged away and bulldozers moved in to begin the demolition.

Bomba din maşină

2007-04-05T23:17:00.000+02:00

De pe The Guardian – 24 hours in pictures : April, 5, 2007. Ironic? Tragic? Funny?

Baghdad, Irak: Wrecked cars in a car 'cemetery'; the cars were previously used as carbombs in various areas of the war-torn capital. Photograph: Ahmad Al-Rubaye/AFP/Getty

New York, USA: A model sits in a Lamborghini Gallardo Superleggera at the New York International Auto Show. Photograph: Mark Lennihan/AP

Miercuri

2007-04-04T10:07:00.000+02:00

de ce te lovesti cu ciocanul peste degete?

2007-04-02T11:13:00.000+02:00

pentru ca atunci cand ma opresc, ma simt atat de bine... (martin)

totul e de vanzare

2007-03-31T10:08:00.000+02:00

dream on

2007-03-29T20:09:00.001+02:00

RusPutin V

2007-03-29T12:45:00.000+02:00

Odată cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial, lumea a fost împărţită în sfere de influenţă. Această împărţire a însemnat totodată şi sfârşitul conceptului de balanţă a puterilor, cel puţin în forma în care a fost perceput începând cu Congresul de la Viena. Căderea comunismului la începutul anilor 90 a produs o schimbare uriaşă, permiţând Statelor Unite sa monopolizeze scena politică internaţională. Timp de 10 ani, o serie de drame au avut SUA drept protagosniste, alături de diverşi guest stars cu pretenţii mai mari sau mai mici, dar niciodată pe măsura actorului principal.

Noul mileniu a adus noutăţi în această privinţă. China şi India se evidenţiază din ce în ce mai mult pe plan economic, ştiinţific şi militar. Uniunea Europeană rămâne în urmă încercând să-şi rezolve problemele administrative, iar Rusia, cu Putin la cârmă, revine în forţă.

Nu înţeleg foarte bine care ar fi diferenţa dintre multipolaritate şi balanţa puterilor. Cei doi termeni îmi par a diferi doar prin nuanţă: „multipolaritatea” sugerând un echilibru... pozitiv (având baze economice şi sociale), pe când „balanţa puterilor” defineşte un echilibru negativ (rezultat ca urmare a unor înţelegeri mai mult sau mai puţin tacite în ceea ce priveşte neagresivitatea).

Pentru Rusia de azi, termenul de „balanţă de puteri” pare că se aplică mai bine pentru politica internaţională. Demonstraţii de forţă, economică şi militară, sunt astfel necesare pentru a induce teama şi respectul. Criza provocată de oprirea conductelor spre Europa (sub pretextul pedepsirii Ucrainei sau Belarusului) a arătat dependenţa Uniunii de resursele ruse. Pe plan militar, proiectul american de instalare a sistemelor de scut antirachetă în Europa de Est a fost urmat la scurtă vreme de anunţul conform căruia Rusia deţine rachete a căror traiectorie nu poate fi prezisă.

Aş fi vrut să pot trage o concluzie, să pot anticipa ce se va întâmpla cu RusPutin. Nu pot face asta. Nimeni nu pare să-l creadă pe Putin când spune că se va retrage la sfârşitul mandatului şi că va respecta Constituţia actuală, mai ales că nimeni nu s-ar supăra dacă ar continua. Eu zic totuşi că se va retrage. Poate doar în umbră, deşi oricine ştie că nu prea există o umbră a ţarului. Cu Putin, Rusia a revenit în prim-plan. Încet, încet îşi crează o identitate la nivel internaţional, iar democraţia, în felul în care ea poate fi definită de ruşi, începe să capete contur. Mâna cu ochi albaştri a avut un rol semnificativ pentru asta, iar dacă se va retrage în plină putere, va deschide cu siguranţă cartea de istorie a Rusiei postcomuniste.

-zi end-

RusPutin IV

2007-03-25T15:34:00.000+02:00

Dacă la masa săracilor Putin oferă batiste, consolări şi încurajări gratis, la masa bogaţilor locul se cumpără în petrodolari. Rusia deţine 20% din producţia mondială de petrol şi gaze naturale. Ambele resurse se găsesc în cantităţi suficiente pentru a susţine economia rusă multă vreme de aici încolo, mai ales că pentru majoritatea Europei, de la ruşi vine gazul şi petrolul.

Cu sa fără plagiat, la partea practică Vladimir chiar pare să fie doctor în managementul resurselor strategice. Uniunea Europeană a simţit fiorii reci ai nesiguranţei când conductele de gaz s-au oprit mai întâi la intrarea în Ucraina şi apoi la intrarea în Belarus. Profitul pe care Rusia l-a recuperat ca urmare a începerii practicării preţurilor de piaţă pentru Ucraina şi Belarus sunt mici în comparaţie cu boost-ul pe care primit în ceea ce priveşte imaginea pe scena internaţională.

În 1999, petrolul şi gazele nu prea mai aveau valoare. La 11$, petrolul nu mai însemna aproape nimic pentru economia Rusiei. După 8 ani, preţul petrolului a crescut de mai bine de şapte ori. Iar Rusia se întoarce la viaţă.

Am vorbit mai devreme despre o posibilă strategie a lui Vladimir Vladimirovici de a atrage de partea sa toţi anti-americanii şi „nealiniaţii” în perspectiva unei puteri sporite în cadrul organizaţiilor internaţionale. În Orientul Mijlociu însă, această strategie are şi un alt rol/rezultat. Menţinerea tensiunilor în zonă păstrează preţul ţiţeiului la valori ridicate. Rusia este singura ţară din Grupul celor 8 pentru care un preţ ridicat al ţiţeiului aduce beneficii (şi încă ce beneficii..). Coada diavolului vârâtă în Orientul mijlociu e alb-albastru-roşie.

-va urma-

*foto: BBC News

RusPutin III

2007-03-23T22:06:00.000+01:00

Kissinger vorbeşte mereu despre necesitatea legitimării politicii internaţionale. Fie că este vorba despre raison d’etat şi balanţa puterilor sau despre răspândirea democraţiei, politica internaţională trebuie să aibă legitimitate – în primul rând în faţa poporului în numele căruia este aplicată şi apoi în faţa celorlaţi jucători. Rusia şi-a justificat politica internaţională, până la Lenin şi poate Stalin prin autoasumarea unei meniri mesianice. În a doua jumătate a secolului XX, Rusia se resemnează şi se retrage în spatele unei politici extreme ce sugerează o acută lipsă de securitate.

Venirea lui Putin la putere schimbă tonul diplomaţiei ruse. Pentru mine, scopul imediat este evident: răsturnarea uni-polarismului american. Dar, ca într-o partidă de biliard, nu e suficient să pui bilele în buzunarul care trebuie, ci trebuie să te gândeşti cum laşi bila albă pe masă, astfel ca următoarea lovitură să fie tot dintr-o poziţie favorabilă. Cu creşterea Chinei şi a Indiei, uni-polarismul american este serios ameninţat. Poate va dura încă mai bine de 10 ani, dar sunt convins că multipolaritatea va începe să-şi spună cuvântul.

Politica dusă de Putin este legitimată de urmărirea multipolarităţii şi primeşte astfel susţinere atât pe plan intern cât şi internaţional. Rusia va sta la masa celor mari alături de SUA, China, India şi de etern în căutarea unei identităţi, UE. În toate discursurile/interviurile, Putin discută despre legea internaţională şi despre ONU ca despre nişte autorităţi atotputernice în ceea ce priveşte politica internaţională. Nu e de mirare un astfel de discurs. Se vorbeşte destul de mult despre mişcarea nealiniaţilor din ONU. Ce influenţă ar avea Rusia la nivel internaţional dacă „nealiniaţii” s-ar... alinia la poziţia Rusiei? Imaginea SUA în lume este din ce în ce mai şifonată. India se încăpăţânează să rămână un actor local, iar China, în ciuda puterii economice şi militare, nu prea oferă siguranţă mai departe de sud-estul Asiei. Rusia rămâne umărul pe care să plângă tot dictatorul neînţeles şi tot musulmanul discriminat. Vladimir Vladimirovici stie asta, iar PR-ul lui face tot posibilul ca situatia sa nu se schimbe si prietenii Rusiei sa se inmulteasca.

-va urma-

* foto: UNDPI si krlphotography.typepad.com

RusPutin II

2007-03-22T20:45:00.000+01:00

Popularitatea lui Putin nu se opreşte la graniţele Rusiei*. Binecunoscute sunt relaţiile de „pace şi prietenie” cu fostul cancelar german, cu încă actualul Chirac şi chiar cu eternul şi fascinantul Bush Jr. Scrisori de dragoste reciprocă se schimbă regulat între Teheran şi Kremlin, iar, după alegerile din Palestina, Hamas şi-a găsit primul sprijin internaţional în persoana băiatului cu ochi albaştri. În discursurile/interviurile prezidenţiale, cuvântul „partener” se găseşte atât lângă SUA, cât şi lângă Coreea de Nord.

Pe lângă (semi)Tufişul american, Vladimir pare, la nivel internaţional, băiatul bun. Construieşte Rusia centrala nucleară iraniană de la Busherhr, dar totul se face sub atenta supraveghere a experţilor IAEA şi fără să încalce nici o prevedere ONU. Intervenţia americană în Iraq se dovedeşte o catastrofă, iar Rusia a prezis de multă vreme un astfel de rezultat. În Liban, după scurtul război dintre Israel şi Hezbollach, Rusia a trimis trupe de genişti de naţionalitate cecenă şi religie musulmană, având un dublu bonus de PR (nu doar că sunt musulmani, dar sunt şi ceceni – Mama Rusie are încredere în rebelii fii ceceni). Afganistanul, veche problemă sovietică, a fost lăsat pe mâna SUA dupa 9/11, după ce Putin e primul şef de stat ce-şi exprimă compasiunea pentru poporul american (nu ştiu de ce, dar mâna liberă pe care le-a oferit-o americanilor în afganistan, seamănă mai degrabă cu o mână trimisă la fript – „noi ne-am fript, acu’ e şi rândul vostru”).

Rusia lui Putin câştigă teren la nivel internaţional. Şi o face foarte bine şi repede. Extinderea influenţei ruse se face mai degrabă spre Asia de vest, unde raporturile bune cu toate naţiunile arabe se întăresc pe contract ce se semnează. În est însă, Rusia se confruntă cu o ameninţare veche. Influenţa Chinei asupra regiunilor din extremul siberian se resimte mult mai mult decât influenţa Moscovei. Şi Beijingul nu influenţează gratis: Siberia de dincolo de Baikal are resursele şi spaţiul de care Republica Populară are atâta nevoie.

-va urma-
* harta Rusiei - http://www.map-of-russia.org/

RusPutin

2007-03-22T16:21:00.000+01:00

„Diplomaţia” lui Kissinger se deschide cu un capitol despre noua ordine mondială. Nu trebuie să fii expert în relaţii internaţionale ca să-ţi dai seama că orice ţine de ordinea mondială, veche sau nouă, trebuie să aibă legătură şi cu Rusia. În 1994, când a fost publicată cartea, Rusia, sub ţarul Elţin, era în plină cădere. Şi a continuat să cadă până pe la începutul lui 2000. Crima organizată, corupţia şi inflaţia atingea deja cote de ţară bananieră.

Kissinger sugera necesitatea redefinirii identităţii Rusiei, şi poate o părăsire a estului european (atras de NATO şi UE) şi orientarea spre Asia. Rusia lui Elţin părea că se dizolvă. Nu se putea vorbi despre căutarea unei noi identităţi atât timp cât nu prea mai exista ceva care să-şi asume această identitate. Iar la nivel internaţional, Rusia se transforma încet, într-un reflex al Războiului Rece.

Ultima zi a lui 1999 găseşte Kremlinul într-o neaşteptată fierbere şi, surprinzător, cauza nu e cina de revelion. Puişor de KGB, Vladimir Vladimirovici Putin preia frâiele Mamei Rusii din mâinile unui Elţin îmbibat în alcool şi cu un record Guiness ca cea mai spitalizată persoană politică. Schimbarea prefixului de mileniu aduce cu sine şi o schimbare hotărâtoare în istoria Rusiei (pseudo)post-comuniste.

Vladimir Vladimirovici este departe de imaginea democraţiei şi a capitalismului. Despre viaţa lui înainte de a deveni preşedinte nu se ştiu foarte multe lucruri. De la 17 ani s-a aflat pe băncile KGB-ului, perfecţionându-se şi răsperfecţionându-se. Singura sa misiune externă se pare că a fost prin Dresda. La scurt timp s-a întors în patria mumă, fiind printre ultimii care au părăsit corabia KGB-istă după căderea comunismului. Câteva momente delicate au reuşit să răzbată în public. O frauda de 95 de milioane de dolari cu minereu neferos în natalul Sankt Petersburg şi 20 de pagini plagiate pentru doctoratul său privind managementul resurselor strategice. Ţinând cont de Rusia din acea vreme, aş putea zice că Vovochka a fost chiar cuminte.

Nu e uşor să fi preşedinte de Soviete. Iar problemele şi gafele, mai mult, mai puţin şi foarte serioase s-au cam ţinut scai de Putin.Începând cu războiul din Cecenia, continuând cu cei 118 marinari de pe Kursk, atacul cu gaz paralizant asupra teroriştilor şi ostaticilor din teatrul Nord Ost şi (nu chiar) sfârşind cu asediul de la şcoala din Beslan * (186 de victime, majoritatea elevi). Dacă în Vest oricare din aceste evenimente ar fi dus la prăbuşirea guvernului, Vlad n-a avut parte decât de o uşoară scădere a popularităţii. Ok, ok! Vlad controlează destul de bine media. Dar totuşi, popularitatea nu i-a scăzut niciodată sub 65%.

De ce Putin popular? Pentru că de când a ajuns la putere, politica i-a fost, în mare, destul de coerentă. Democraţia nu s-a aflat niciodată în aceeaşi propoziţie cu Rusia. Nici măcar în acelaşi paragraf. Poate doar în cele cu alură de SF. Astfel că gafele şi lipsa libertăţii presei (motor al democraţiei) nu prea a afectat publicul rus. De când cu Putin însă, clasa medie a cunoscut o creştere continuă, inflaţia a scăzut la o singură cifră şi securitatea personală se găseşte din nou la limite normale. Proiecte în educaţie, sănătate şi infrastructură se află în curs de implementare. Bani pentru ele? Doar vorbim de Rusia... Petrol şi gaze. Renaţionalizarea principalelor companii** din domeniu a adus suficiente resurse pentru proiectele guvernamentale. Criticată dur, campania de naţionalizare n-a făcut decât să recupereze pierderile din perioada Elţin. Rusul e obişnuit de multă vreme cu puterea absolută a ţarului/statului. Astfel că tătuca Putin nu a făcut decât ceea ce majoritatea populaţiei vedea ca drept.

-va urma-

* foto http://www.warnews.it/index.php/content/view/1155/37/ ,via Wikipedia

**Yukos, CEO Mihail Hodorkovsky, e doar una din victimele nationalizarii

aurora

2007-03-17T12:40:00.000+01:00

Inca o noapte de arta moderna pe cerul nordului. Cred ca sunt dependent deja...

2007-03-16, aurora

de vis

2007-03-13T17:26:00.000+01:00

Săptămâna trecută am văzut pentru prima dată American Beauty. Mi-a rămas în minte monologul lui Lester din final, continuând-ul pe Ricky: „...there's so much beauty in the world. Sometimes I feel like I'm seeing it all at once, and it's too much, my heart fills up like a balloon that's about to burst... And then I remember to relax, and stop trying to hold on to it, and then it flows through me like rain and I can't feel anything but gratitude for every single moment of my stupid little life... You have no idea what I'm talking about, I'm sure. But don't worry... you will someday.”

La nici două zile după ce am văzut filmul, am pornit spre Norvegia, într-o călătorie ce mi-a adus aminte de cuvintele astea fără încetare. Îmi lipseşte talentul de a exprima în cuvinte ceea ce am văzut. Iar fotografiile pe care le-am făcut nu surprind nici a mia parte din frumuseţea fiordurilor. Pur şi simplu eşti copleşit de frumuseţe. Vezi munţii ieşind din ceaţa mării în lumina apusului şi inima începe să bată nebuneşte, mai ceva decât după un shot de adrenalină. Reflexii fantomatice ale colţilor de stâncă în apele reci, limpezi, nemişcate pe lângă care alergi în legănatul maşinii, aproape adormit, te cheamă ca muzica sirenelor. Te chemă să aştepţi clipocitul vreunui înger coborând din vârful muntelui să se îmbăieze în apa de gheaţă. Şi îngerul o sa vina cu siguranţă: locul e atât de pur încât nu poate să nu fie vizitat de îngeri.

Şi ca totul să fie perfect, aseară am văzut prima auroră adevărată. Un spectacol incredibil cu lumini jucându-se deasupra capului meu, alergându-se una pe cealaltă, învârtinduse într-o spirală cât tot cerul, curgând spre pământ şi dispărând fără urmă. Nu degeaba cred nordicii că aurorele sunt valkyrii fugărindu-se.

Cu un mare zâmbet mă opresc aici. Trei zile de vis.

Fjords

aurora

de gheaţă

2007-03-12T12:44:00.000+01:00

La 30 km de Kiruna se ridică templul agroturismului nordic sub forma Hotelului de Gheaţă.

Icehotelul este o afacere model. Deşi o noapte petrecută în hotel te uşurează de câteva sute de euro, beneficiezi de tot ceea ce înseamnă experienţă nordică: curse cu motoskiurile, plimbări cu sania trasă de câini, ski fond în mijlocul lacului îngheţat, pescuit la copcă, fripturi de ren ca la saami acasă.

Hotelul în sine este o micuţă bijuterie. O mână (sau mai multe) de artist au profitat de maleabilitatea gheţii, tăind bănci, coloane, altare şi sculpturi. Pe ici pe colo, modele florale sunt încastrate în blocurile de gheaţă. Anul acesta, lângă hotel s-a construit şi o capelă de gheaţă.

M-am tot învârtit prin perimetrul Icehotelului, dar tot timpul m-am simţit înconjurat de comercialism şi artificialitate. Singurul moment cu adevărat impresionant a fost când am ajuns în mijlocul lacului, cu zeci de kilometri de gheaţă întinzându-se în faţa mea. Chiar şi atunci, zgomotul motoarelor de motoski m-au readus destul de repede cu picioarele pe pământ. Afacerile sunt afaceri. Mai ales când sunt de gheaţă.

ascensor suedez

2007-03-05T21:37:00.000+01:00

Iata ce gasesti intr-un ascensor suedez caruia din motive de economie ii lipseste usa interioara

ESRANGE

2007-03-03T02:51:00.000+01:00

Am avut un field trip la ESRANGE, o staţie europeană de lansare a rachetelor, aflată la vreo 40 de km de Kiruna. Acum 40 de ani, când europenii s-au gândit că le-ar prinde bine o bază de lansare, au ales Kiruna pe motiv că se află în mijlocul aurorelor, şi – o realitate socială crudă – se află în mijlocul nicăieriului. 200 de oameni răspândiţi pe o suprafaţă cât Dobrogea, e destul de trist.

Lansarea sateliţilor pe orbită e o chestiune costisitoare. Fiecare (euro)cent e cântărit, analizat şi testat la sânge. Financiar şi inginereşte vorbind, nu e eficient să lansezi sateliţi din altă parte decât din regiunea Ecuatorului (+/-10 grade). Aceeaşi rachetă poate transporta o încărcătură cu 30% mai mare dacă e lansată pe linia Ecuatorului decât dacă e lansată pe paralela de 45 de grade. Motivul este destul de clar: Pământul se roteşte la Ecuator cu o viteză de 450 m/s, ce se adaugă vitezei rachetei, permiţând atingerea vitezei de fugă (viteza necesară unui obiect pentru a ajunge pe orbită în jurul pământului) de 7.8 km/s mai uşor şi mai ieftin decât oriunde în altă parte pe glob. Prin acest scurt intermezzo voiam să ilustrez aparenta lipsă de utilitate a ESRANGE. Cele 500 de rachete ce au părăsit ESRANGE în ultimii 40 de ani, dovedesc contrariul. Toate acestea fac parte din categoria „sounding rocket”: rachete cu încărcătură experimentală, ce ajung la 700 km altitudine, şi se întorc pe Pământ, fără să ajungă pe orbită. Plusurile sunt atât financiare (rachetele de acest fel sunt mult mai ieftine decât, să zicem, un zbor cu shuttle-ul american) cât şi ştiinţifice (Staţia Spaţială Internaţională e situată la vreo 250 de km altitudine, shuttle-ul putând ajunge până pe la vreo 400 km). Un proiect vechi al celor de la ESRANGE este să lanseze sateliţi pe orbite polare (de la Nord la Sud, pe deasupra polilor). Mai nou, se preconizează o colaborare cu Virgin pentru turism spaţial.

Filmuleţul de mai jos e o înregistrare NASA asemănătoare cu ce am văzut la ESRANGE. De remarcat, spre sfârşit se observă clar curbura orizontului terestru.

corbul

2007-02-26T01:49:00.000+01:00

"Corbul" lui Poe, Willem Dafoe si "Cabinetul Dr. Caligari". Dark of mood.

kiruna

2007-02-25T19:05:00.000+01:00

... sau Paradisul Alb, sau Oraşul de Nicăieri, sau Oraşul Celor O Mie De Culori De Cer. O medie de temperatură de -20 de grade, cu zăpada acoperind totul în jur şi un soare leneş ce nu vrea să părăsească linia orizontului sudic fac din Kiruna un loc exotic. La 17000 de locuitori, aproape toate instituţiile private şi publice sunt articulate hotărât: există barul din Kiruna, pubul din Kiruna, cafeneaua din Kiruna, biblioteca, banca, clubul, ş.a.m.d.

„Hambarul” nostru se află la vreo 15 minute de centrul oraşului. Încă 20 de minute de acolo, şi te afli deja în inima câmpului. Sau a pădurii. Sau a lacului îngheţat. Stau la etajul unu al caminului din Skyttegatan 20B, cu un neamţ, un francez, o franţuzoaică şi un chinez. Pe undeva pe la capăt de coridor se pare că mai există un srilankez, tot spacemaster.

Învăţăm în Space Campus, aflat undeva la 8 kilometri de oraş, lângă Institutul Suedez de Cercetări Spaţiale, în mijlocul pădurii. Odată cu sosirea noastră, s-a triplat numărul de studenţi din campus, aşa că ne simţim privilegiaţi şi oarecum stăpâni ai locului, toate facilităţile campusului şi institutului fiind la dispoziţia noastră şi a profesorilor/angajaţilor. Peste tot prin campus vezi machete de sateliţi sau de rachete şi tot felul de obiecte de artă modernă cu substrat ingineresc.

În săptămâna petrecută aici am observat că Suedia e o ţară costisitoare, dar care nu dezamăgeşte. Plăteşti mai mult, dar nu degeaba. Oamenii pot fi reci, dar sunt extrem de calmi. Vorbesc o limbă asemănătoare cu germana, dar cântată. Fiecare conversaţie este o plăcere muzicală. Nimeni nu-şi poate imagina vreo infracţiune de orice fel. Casele şi maşinile stau descuiate zi şi noapte, iar schiurile înfipte în faţa porţii.

Farmecul Kirunei e dat, însă, de lumina de aici. Parcă tot timpul e duminică dimineaţa. Soarele se mai ascunde în spatele norilor, filtrând o lumină ireală ce lasă visele să zburde în miezul zilei. O privire pe fereastră şi ochii rămân blocaţi asupra albului ce înveleşte totul şi reflectă jocurile de culori pe care soarele le face cu norii. Totul se mişcă încet, cu atenţie, ca într-un magazin de cristaluri. Aburul şi fumul de la industriile din zonă se târăsc spre cer, care parca nu vrea să primească norii artificiali, lasându-i sa plutească la doar câteva sute de metri de pământ. Iar noaptea, atunci când ai noroc de cer senin, cerul se îmbracă în culorile aurorei. Nu e uşor să vezi auroa nici măcar aici. Trebuie să ieşi din mijlocul luminilor oraşului şi să îngheţi un pic în aşteptarea ei. Dar cu siguranţă vine. Strălucitoare sau difuză, de cele mai multe ori verde, aurora vine în fiecare seară, alergând pe cer ca o hoardă de valkirii, amestecându-se cu întunericul ca laptele în cafeaua de dimineaţă. Fundalul alb este cel care scoate în evidenţă un spectacol pe care în alte părţi îl ratezi din pricina decorului prea bogat. La -20 de grade, e imposibil să rămâi rece.

spre Kiruna

2007-02-22T18:35:00.000+01:00

Long time no see, my faithful reader! Nu ştiu de ce dar nevoia de exprimare bloggeristică mi-a scăzut drastic în ultima vreme. Totuşi, la insistenţele fanilor, sunt nevoit să fac un rezumat al călătoriei spre tărâmul gheţii.

Vinerea trecută, cu noaptea în cap, am părăsit Wuerzburgul cu destinaţia Kiruna. Fără GPS, doar cu o hartă prost tipărită şi un simulacru de indicaţii, primul checkpoint: Frankfurt Hahn (un aeroport pentru companii aeriene ieftine, stiuat la mai bine de 100 km de Frankfurt - încă încerc să găsesc motivul pentru care se numeşte aşa). Maşina: un Ford de 9 locuri. Şofer: mouah. Durata până la prima abatere de pe traseu/pseudorătăcire: 1,2 ore. Durata totală până la destinaţie: 2,5 ore. Lăsând cifrele, experienţa chiar a fost interesantă. Cu furgoneta la 120 – 130 km/h, la 5a.m. într-un trafic asemănător cu Bucureştiul pe la 6 – 7 seara în zi de lucru. În plus, şoselele Bavariei, cu viaducte, tunele şi oraşe prăbuşite în văi la dreapta şi la stânga.

Aeroportul: experienţa neplăcută a companiilor low-cost. Ieftin beletul, dar îşi scot o mulţime de bani profitând de condiţiile de călătorie concepute special în acest sens. Astfel, ne-am văzut obligaţi să plătim surplus de bagaje 5 oameni vreo 300 de euro.

Stockholm: 2.5 ore în gară, 20 de minute alergând prin oraş şi alte 20 alergând după un tren care a ţinut morţiş să-şi schimbe linia de plecare în colţul celălalt al labirintului numit Gara Centrală din Stockholm.

Trenul: o adevărată plăcere. 17 ore prin mijlocul zăpezilor, 13 dintre ele noaptea. 6 laptopuri au încins prizele din cuşeta noastră la un Starcraft. Somnic recuperator după o săptămână de coşmar. Trezire cu o cafea în vagonul restaurant, în mijlocul brazilor înmuiaţi în zăpadă. Cafea fierbinte în căldura trenului gonind printre imagini de vis alb. Nu poţi să nu te simţi bine. Nu poţi să nu zâmbeşti.

Am ajuns în Kiruna pe la 11. Ne-am instalat în căsuţa noastră care de afară ne-a produs o micuţă spaimă, dar care ne-a produs o surpriză plăcută îmbinând confortul cu un preţ mai mult decât rezonabil.

la vin

2007-02-14T23:54:00.000+01:00

Tocmai am aflat rezultatele restanţei de Java. Amândoi învăţăceii mei au luat. Dacă pun la socoteală şi examenul de Internet Technologies unde am repurtat un succes asemănător, sunt mândru. Cam aşa se încheie primul semestru de SpaceMaster. Nu ştiu încă ce-am făcut cu restanţa de Spacecraft System Design dar acum nu prea contează. În mai puţin de 30 de ore îmi încep călătoria spre tărâmurile lapornăreilor. Ideea de vacanţă s-a tradus doar în a termina vinişorul de acasă. Mama, tata, bună treabă. Mâine mă ocup de ordine. Omul Negru vine să verifice dacă am făcut o treabă bună au ba.

Mă pregătesc să părăsesc Wuerzburgul şi mă încearcă un pic melancolia. Adevărul e că melancolia asta o am de când am sosit aici ştiind că in 5 luni voi pleca. Fiecare urcuş de Galgenberg a încercat să mi se întipărească în minte. Şi e uşor să se întâmple asta cu oraşul undeva la picioare, cu nori, ploaie, ceaţă, soare sau cer sângeriu. Cu o pajişte verde în mijlocul iernii şi copii ridicând zmee la fiecare adiere de vânt. Nu realizez exact cât timp a trecut exact de la vacanţa de Crăciun. A fost ciudat să constat că pe zi ce trece am mai multe lucruri de făcut, mai puţin timp de somn, şi din ce în ce mai puţin contact cu restul lumii. Acum s-a terminat şi sunt un pic debusolat. Nu mă mai trezesc la 5. Nu mai plec la 8:30 spre biblioteca. Seara urc dealul dinspre centru în loc să-l cobor dinspre facultate. Nu mai am nimic pe pereţii camerei. Am expediat-o pe Kiruna. L-am expediat pe Poldie. Mi-a mai rămas newyorkeza. O iau în braţe şi merg mai departe. Sweden, here I come!

tehnologie

2007-02-10T16:36:00.000+01:00

"Helical antennas are best suited for animal tracking and space communication."

nu s-a terminat, dar...

2007-02-09T10:26:00.000+01:00

După mai bine de trei luni de lucru, puiul nostru de satelit, micuţul CanSat MacJyz a ieşit în lume. Cu capul sus. Am trei săptămâni cu o medie de 12 ore pe zi de calculator şi maxim 5 ore de somn. Am picat un examen, am luat unul, aştept rezultatele la două. După două zile în care moralul mi-a fost la nivelul genunchiului de furnică şi o noapte nedormită, am prezentat CanSatul. Pentru cei mai ingineri, pregătesc un post mai detaliat. Până atunci, rezultatul ultimei săptămâni, MacJyz – The WebPage cu date live, de la prezentare. Back on track...

P.S. Nu poti sa nu recunosti mana lui Marius... Thanks Bro!

Yoyo

2007-02-05T18:29:00.000+01:00

Camille Saint Saens - Carnavalul Animalelor...

20's Blue New York

2007-02-01T21:52:00.000+01:00

George Gershwin isi imprumuta "Rapsodia..." baietilor de la Disney, iar New Yorkul postdepresiv capata culoare.

pas de tango

2007-01-28T22:14:00.000+01:00

cuitlacoche

2007-01-26T17:42:00.000+01:00

Sonoritatea aztecă a acestui cuvânt nu înşală aparenţele. Adus de mexicani, produsul denumit în acest fel atacă tradiţionalismul european în materie de agricultură şi alimentaţie. Nu este nici mai mult nici mai puţin decât ceea ce, în limbaj popular, românul care a ajuns într-un lan de porumb (fie şi aflat pe marginea şoselei) recunoaşte sub denumirea de „tăciunele porumbului”. Un pic prelucrat, cuitlacoche se prezintă sub forma unei substanţe păstoase, de culoare neagră şi intruziuni de origine zea-mayisiană. Un gust original se ascunde în spatele unei texturi ce îmbină solidul cu lichidul într-un noroi (ţinând cont şi de culoare, termenul nu este exagerat) din care nu lipseşte amintirea sporilor ciupercii de bază. Gustul uşor sărat şi picant, se descoperă treptat, sfârşind într-o subtilă aromă de ciuperci. Aprecierea mea asupra acestui fel de mâncare se rezumă la a spune că (deocamdată) nu mi s-a făcut rău. Totuşi, există sute de reţete de a prepara cuitlacoche. Chiar dacă varianta pe care am încercat-o nu m-a încântat, aş vrea să mai încerc câteva, înainte de a-mi da verdictul final.

primăvară?

2007-01-20T15:04:00.000+01:00

Mi-am luat aparatul pe drumul spresupermarket, şi iată ce am prins: floricele şi păsărele (remember luscinia?)...

linii&culori

2007-01-13T17:27:00.000+01:00

"I have slowly learned about the pattern of the grass, the trees, the structure of birds and other animals like insects and fish, so that when I am 80, I hope to be better. At 90 I hope to have caught the very essence of things, so that at 100 I will have reached heavenly mysteries. At 110, every point and line will be living." (Katsushika Hokusai, 16 years before his death at age 89)

2007-01-10T11:18:00.000+01:00

Move your ass! Your head will follow...

Euromân

2007-01-08T23:58:00.000+01:00

Un zbor în care mi-am dat seama că ignoranţa este o binecuvântare (dacă nu chiar ignoranţa – care are o tentă peiorativă, atunci necunoaşterea). De cum s-au pornit motoarele Airbusului 318, o vibraţie nelalocul ei s-a făcut simţită până când am ajuns mult deasupra peticelor galben-maroniu-negru. În plus trenul de aterizare a scos un zgomot asemănător cu cel pe care îl face luneta stângă a Ticutzului de când i s-a stricat macaraua. Cu toate astea, am ajuns în Munchen fără probleme.

Înainte de plecare însă, gândurile nu-mi stăteau la zborul propriu-zis ci la ce se va întâmpla cu bagajele mele în timpul zborului. Problemele începeau cu CanSatul care se găsea plasat strategic în mijlocul rucsacului, lângă tradiţionalele sticle de plastic de 2-2,5 litri de vin şi ţuică de la tata. Dacă treceam de restricţiile cu privire la explozivii lichizi, următoarea barieră era ridicată de cele cu privire la alimente. Una bucată de muşchiuleţ porcin afumat se odihnea alături de două-trei x 150cm2 slănină afumată provenind de la acelaşi grohăitor, vis-a-vis de două felioare neamărinsciene de brânzulică adevărăcioasă. Asta pe lângă duzina de şniţele pe care iubita mea mamă a binevoit să mi le împacheteze cu gândul la drumul meu prin proaspăta mea patrie, Europa.

Cu uşurare (şi la figurat şi la propriu după ultimul tuborg made in Romania pe care l-am servit pe avion) mi-am recuperat bagajele şi m-am îndreptat plin de avânt spre o aşteptare de două ore în Hauptbahnhoff-ul munchenez. Şi cum puiul de pe avion fusese cam sfrijit, mi-am găsit o bancă şi m-am aşezat la masă. Pe banca semiboschetară din gară, cu şniţelul în gură, vinul şi porcul în rucsac şi Time-ul, laptopul şi CanSatul în ghiozdan, m-a lovit... M-a lovit gândul că, da domle, sunt european. Că, vorba băsescianului, (citat în Time) „It is the road of our future. It is the road of our joy.” Şi, prezidenţial vorbind, eu mi-s pe drumul către viitor (cu viitorul parţial în buzunar, că de... o fi el mic, da’ e pui de satelit...) şi chiar spre bucurie (amu, zi-mi şi mie care nu mi te-ai bucura la un muşchiuleţ afumat cu un strop de vin sau o slăninuţă cu 50 de caisă – Corrina, pentru tine doar lichidul).

Am avut o discuţie acum vreo două seri cu domnul Răzvan Oricum. Şi dumnealui mi-a împărtăşit viziunea pe care o are despre România. Conform acesteia, cheia succesului pentru ghiveciul pontic are două coordonate: inovaţia tehnologică şi industria creativă. Şi de ce nu ar fi aşa? Doar ele exploatează la maxim două din calităţile de bază ale românului: lenea şi băşcălia. Lenea se află la loc de cinste între genele multor români şi poate genera inovaţie tehnologică (unul dintre marii leneşi ai acestei părţi de Evropă, mouah, a realizat prototipul primei maşini electrice de tocat carne pe bază de bormaşină). Şi ce combustibil este mai bun pentru motorul industriei creative decât băşcălia sau/şi mioritica transhumanţă de la haz la necaz. Lenea şi băşcălia, un adevărat duo de coarde bahice ce parţial se suprapun şi în rest se completează, sunt coatele cu care ne putem face un loc european călduţ şi respectat. Le avem din plin, de ce să nu le utilizăm?

Evident, din ecuaţia viitorului României n-ar trebui să lipsească cei care chiar fac ceva, i.e. cei care muncesc. M-am gândit un pic, neştiind ce rol să le acord în noua Euromânie. Mi-am dat până la urmă seama că aceştia erau deja europeni îniante de 1 ianuarie. Şi că nu pot decât să facă cele ce făceau deja: „dacă-i popă, să citească, dacă-i bou, să tragă”.

Trăgând linie, cu purcel, ţuică şi satelit, lene, băşcălie şi chiar muncă, avem loc în Europa. Şi avem loc ca români.

nonDisclamer: Autorul îşi asumă responsabilitatea tuturor afirmaţiilor, având o perspectivă transversală... europeană de ansamblu, începând cu mocirlele satelor de Bărăgan, prin microbuzul de Fundulea şi metroul de Bucureşti, până la ICE-ul nemţesc.

zbor

2007-01-08T22:46:00.000+01:00

Asta fac acum. În acorduri de Vivaldi mă legăn deasupra Bucegilor. Albastru fără nori. Şi zăpadă orbitoare. O câmpie de aburi se sfârşeşte într-un roz pal ce trece prin alb şi se uneşte cu albastrul de deasupra. Trebuie să văd ce e cu albul ăla acolo...

Aşa mi se încheie vacanţa de Crăciun. 2 săptămâni cât pentru patru luni, două săptămâni cât patru luni. Am deschis pacheţelul în care am lăsat totul când am plecat. Nimic nu s-a schimbat. Ai mei părinţi şi-a mea mamaie m-au preluat sub aripioara de cloşcă, m-au primenit, m-au hrănit (un plus de 3 kg în două săptămâni, nu-i de ici de colo.. şi ciolanul.. ciolanul afumat cu fasole...), mi-au ascultat şi ultima dorinţă. Cum să nu-i iubeşti?

Corrina mea... M-am speriat un pic că n-ar mai fi la fel. Dar nu... Aceeaşi mână în mâna mea. Aceeaşi minte brici să-mi tempereze fuzzy-ul cenuşiu. Acelaşi motoraş cu tors pisicos. Croquis de amor: Violet de uz extern, ştanţare newyorkeză.

Un revelion de pomină, patru zile de ghinion genial şi un Sfânt Ion prematur cu final muzical. Cu vinişor de Fundulea şi cârnăciori din mâna mea. Cu cărniţă afumată a la Ion şi Stracraft pe rupte. Cu pulovăr roşu de la Bui şi acel pomello, fruct de interval, de la mama tuturor (a Corinei, a mea, a Mutzului a Bufficei şi-a Foxaney). Cu pâine de casă a la doamna Borşan şi mers prin viscol în miez de noapte cu gagici de soi şi scop de bere. Cu plachetuţa americană şi Marius plimbăreţ. Cu unchiu Nelu la vioară, muzicuţă şi chitară. Cu improvizaţie Pandelesciană pe ritmuri de „Cât te-am iubit Paraschivo”. Cu sărut de Corrina şi zâmbet de Corrina şi dragoste de Corrina.

Las astea în spate. Sunt un pic trist şi melancolic. Nu îmi dau seama de ce doar un pic... Poate pentru că toate astea s-au înfipt bine în mine. Ca dinţii de lup. Ca acele de brad. S-au înfipt în mine şi zboară cu mine.

marius

2006-12-29T21:36:00.000+01:00

Întâmplarea face să scriu acest post în camera unde în urmă cu vreo 15 ani îi scoteam un dinte în timpul unei partide de „karate”, unde tot pe atunci îi prindeam capul sub pat, unde am spart geamul în urma unei sesiuni de wrestling, unde făceam planuri şi calculam ce şi cum o să fie peste 10 şi peste 15 ani.

Au trecut cei 10-15 ani şi calculele noastre s-au dovedit eronate. Nici măcar cele de acum cinci ani nu au o valabilitate mai mare astăzi. Cu greu aş fi crezut atunci pe cineva dacă mi-ar fi spus că eu voi ajunge să studiez sateliţi şi orbite, iar Marius va face altceva decât fotbal de performanţă. Aproape de „revelionul integrării”, eu mărşăluiesc prin Europa în căutarea unui master în ştiinţe spaţiale, iar Marius îşi face loc cu coatele în lumea liniilor şi a culorilor.

Nu sunt nici trei ani de când Marius şi-a pus ghetele în cui, punând capăt unei cariere ce nici nu începuse. Tânărul nostru descoperise de aproape un an arta 3D pe calculator şi începuse deja să-i dezlege îmbrligatele-i iţe când a realizat că în fotbal nivelul mediu de inteligenţă oscilează nehotărât în jurul valorii de 0. Ca tânără speranţă a fotbalului românesc şi pandelesc, nu a putut spune un nu hotărât, dar a aplicat tactica sabotajului până când cea a şantajului a devenit mai profitabilă. Astfel, Marius renunţă (pe ştate, doar temporar) la fotbal, dedicându-se studiului întru admiterea la Arhitectură. În doar doi ani, trece de la desenul careului pentru „X şi 0” în timpul orei de mate la „admis” la fără plată.

Dintr-una într-alta Marius al nostru devine din ce în ce mai serios cu desenul. Nu cred că am cunoscut pe nimeni care să fie atât de pasionat cum e el de desen. Sute şi mii de schiţe, sute şi mii de ore de lucru. Pasiunea şi munca împreună cu susţinerea comunităţii de pe VisualArt îl ajută să fie într-o evoluţie continuă. E suficient să-i răsfoieşti sketchbook-ul ca să-ţi dai seama de asta.

Două sunt motivele ce m-au determinat să scriu acest post. Primul este faptul că mie îmi lipsesc pasiunile, iar atunci când găsesc pasiunea în altcineva sunt cuprins de o admiraţie asemănătoare cu a unui copil în faţa supereroului preferat. Celălalt, este dorinţa ca lumea să ştie că Marius este fratele meu, iar eu sunt mândru de fratele meu.

spre Praga

2006-12-23T12:08:00.000+01:00

În weekend-ul dinaintea plecării spre eterna şi fascinanta, am decis să vedem o ţâr de lume. Şi cum lumea pare mai mică atunci când te găseşti în mijlocul ei, cele 7 ore de tren spre Praga nu ne-au speriat. Pluralul include eul narator, două bucăţi franţuzoaice, una bucată francez şi una bucată cehoaică.

Am pornit din Oraşul Condimentat la cântatul cocoşului. Ţinând cont de succesiunea evenimentelor, putea foarte bine să fie cântatul cucuvelei. Astfel, înainte de a ajunge pe peronul de start, aflăm că datorită unui accident pe linia spre Nuerenberg, va trebui sa ne mutăm în autobuze şi apoi din nou în tren. Întârzierea de 20 de minute are efectul unui bulgăre de zapadă galbenă. Călătoria de sub 7 ore şi 3 schimbări de tren se dilată brusc la 10 ore şi 7 transferuri (Danke schoen DB!!).

Sosirea în Nuerenberg ne aduce şi ea o sentinţă. Deşi cele două minute dintre trenuri ar fi fost suficente pentru transfer, o sinapsă lipsă pe traseul germană-cehă-engleză mă lasă perplex cu ochii în urma trenului ce tocmai părăsea staţia. Marcela, cehoaica, a uitat/omis să ne transmită indicaţiile conductorului de tren cu privire la legătura noastră spre Praga. Sentinţa: încă o oră de aşteptare.

Aceeaşi sinapsă lipsă este cauza următorului eveniment. Trenul care ne-a cules din Nuerenberg s-a despărţit în două direcţii. Bineînţeles, noi am plecat în direcţia greşită. O nouă prelungire a calvarului drumului spre Praga: +4 schimbări de tren; +3 ore de mers.

Într-un final apoteotic, ajungem la graniţă. Perfecţiunea trebuie admirată oriunde poate fi găsită. De aceea, momentul în care Laure realizează că vrea să treacă graniţa având ca unic document oficial cartea de credit, m-a lăsat cu gura căscată şi privirea plină de o admiraţie asemănătoare cu cea pe care o simţi privind un nud de Michelangelo. 20 de minute am râs în continuu. Am coborât într-o localitate de frontieră, în mijlocul pustietăţii. Următorul tren în direcţie inversă era abia peste o oră şi jumătate. În 20 de minute am străbătut sătucul în toate direcţiile şi ne-am îndreptat spre singurul loc aparent interesant, o pădure de brazi.

Am luat trenul înapoi, iar şirul ghinioanelor s-a oprit. În mai puţin de o oră jumate am ajuns din nou în Nuerenberg. Am decis să nu pierdem ziua complet şi am vizitat oraşul. N-am văzut tribunalul, dar am văzut o minunată străduţa ce mi-a adus aminte de Aleea Diagon din Harry Potter, un genial de tipic restaurant italienesc (în poză observaţi în fundal, inclusiv „la mamma” ce supraveghează buna desfăşurare a activităţii) şi locul de unde Hitler îşi ţinea discursurile în faţa naţiunii.

Ultimele răbufniri de ghinion ale zilei de sâmbătă le-am avut pe drumul de întoarcere. Piaţa de Crăciun (una dintre cele mai mari din Germania) şi stadionul echipei locale s-au golit în trenul pe care l-am luat spre casă. Transportaţi pe sistemul berbecuţilor machedoneşti, am ajuns într-un final înapoi de unde am plecat cu mai bine de 14 ore în urmă. Iar cireaşa de pe tort a mâncat-o când ne-am dat seama că am lăsat sa plece fără noi ultimul autobuz spre casă şi a trebuit să urcăm vestitul Galgenberg pe jos.

Final perfect pentru o zi perfectă.

Leapşă 2

2006-12-23T11:13:00.000+01:00

O lipsă de inspiraţie cumplită m-a lovit în ultima săptămână. Bucuria cititorilor mei de blog care nu au mai avut de suferit din pricina mea. Între timp m-a lovit cocoonus şi corrinus cu una bucată leapşă constând într-un chestionar simpatic. Începem:

1. Luati cartea cea mai la indemana, deschideti la pagina 18 si scrieti aici al 4-lea rand
"…există în concepţia ortodoxă. ‘Iar dacă nimic iraţional nu se află…’ ” (Filocalia, vol.2, ed. Humanitas)

2. Fara sa verificati, cat e ora?
11:30

3. Verificati
11:13

4. Cum sunteti imbracat?
pantalon scurt, tricou verde vechi si papuci de casă

5. Inainte de a raspunde la acest chestionar, la ce va uitati?
la monitor

6. Ce zgomot auziti in afara celui al calculatorului?
Mutzul spălându-se în fotoliu

7. Cand ati iesit ultima data si ce ati facut cu ocazia respectiva?
ieri seara. mi-am cules mândruţa de la aeroport

8. Ati visat ieri noapte?
inginerii nu visează. ei proiectează

9. Cand ati ras ultima oara?
Râd de fiecare dată când îmi deschid MSN-ul. Am un status f. haios: “Life is nature's way to keep meat fresh.”

10. Ce aveti pe peretii incaperii unde sunteti?
Hmm… Păi un Sf. Ilie, un portret, un tablou cu niste garoafe, ultima creaţie a artistului familiei (portret de general armaghedonic)…

11. Daca ati deveni multimilionar peste noapte, care ar fi primul lucru pe care l-ati cumpara?
o bancă (instituţie bancară – să evităm confuziile): “şi dacă ai mulţi bani, ce-ţi mai doreşti? Mai mulţi bani…”

12. Care este ultimul film pe care l-ati vazut?
Pirates of the Caribbean: Dead Man’s Ches t. Mai slăbuţ decât primul, dar totuşi drăguţ.

Will Turner: What vexes all men? Tia Dalma: What, indeed. Gibbs: Well, the sea! Pintel: Sums! Ragetti: The dichotomy of good and evil. Jack Sparrow: A woman.

13. Ati vazut ceva neobisnuit astazi?
Mda.. Parcul Tineretului pe fereastră… Eram obişnuit cu parcarea mea din Galgenberg…

14. Ce parere aveti despre acest chestionar?
Funny… Makes you think… Not so much, though…

15. Spuneti-ne ceva ce nu stim inca
înclinaţia pământului faţă de planul orbital este de 23,4 grade. De aceea iarna nu-i ca vara.

16. Care ar fi prenumele copilului dvs. daca ar fi vorba de o fetita?
Una - genial de simplu (oare Clarice ştie? :P ).

17. Care ar fi prenumele copilului dvs. daca ar fi vorba de un baiat?
Constantin – îmi place şi face parte din tradiţia familiei…

18. V-ati gandit deja sa locuiti in strainatate?
Sunt deja acolo. Dar nu simt ca “locuiesc”. Nu pot “locui” decât în România. În rest, sunt în tranzit.

19. Ce ati dori ca D-zeu sa va spuna cand intrati pe Portile Raiului?
Bine-ai venit! Prietenii tăi te-aşteaptă…

20. Daca ati putea schimba ceva in lume in afara de politica, ce ati schimba?
Bătând din palme, nimic. Trăim într-o lume perfectă.

21. Va place sa dansati?
Da. Cu graţia unui elefant şi agilitatea unei ţestoase.

22. George Bush?
Nu-i vina lui.. L-au maltratat necorespunzător când era mic…

23. Care a fost ultima chestie pe care ati vazut-o la televizor?
”Hârtia a fost albastră”

24. Care sunt cele 4 persoane care ar trebui sa preia acest chestionar?
cred ca la mine-i cap de linie…

Roger ‘nd out!...

2006-12-15T10:37:00.000+01:00

Croquis shake de căpşuni

rană de phoenix , suspin de dragon în ochi de viking

2006-12-14T01:09:00.000+01:00

Croquis în viteză

plumb la deal cu torţa pâlpâind, argint viu coborând cu raza de lună

Croquis de piatră

trufaş mă priveşti din ceaţa de toamnă marmură de Goliat în platoşă de lumină palidă lumânare în miez de noapte impresie imposibilă a mea şi pentru mine

carte de carte

2006-12-14T00:03:00.000+01:00

Gioco a avut bunăvoinţa şi plăcerea să mă lepşească în provocarea asta. Aşa că mă conformez în a scrie un paragraf despre o carte de carte. Ţinând cont de preocupările mele din ultima perioadă, aş putea recomanda cu căldură „Spacecraft Dynamics&Control” sau „Book of Tea” şi, de ce nu, meniul cantinei campusului. Dar cum acestea nu prea prezintă interes pentru altcineva decât subsemnatul, o sa scotocesc prin memorie despe o carte de carte. Şi mă opresc la „Jurnalul fericirii” al lui Nicolae Steinhardt.

Îmi este greu să scriu despre „Jurnal..”. După prima pagină îţi dai seama că citeşti un suflet de om. Asta te îndeamnă la o delicateţe şi atenţie de entomolog examinând aripile unui fluture rar. Viaţa sinuoasă a unui evreu convertit la creştinism în închisorile comunismului se construieşte din fragmente al căror liant nu este timpul ci personalitatea care le evocă şi pe care o evocă. La tot pasul întâlneşti un citat, o vorbă, o idee aparţinând unor autori cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, mereu în rezonanţă şi alcătuind o listă ce te face să crezi că s-a scris prea puţin pentru pofta de citit a acestui om (şi mai ştiu o pălărie care îmi dă aceeaşi senzaţie). Deşi nu l-am mai deschis de atâta vreme, „Jurnalul..” apare mereu în jurul meu, ba sub forma închisorii din subsolul clădirii „Securităţii” ungare, ba în vre-un verset de Biblie sau în vre-un colţ de nor scăldat de roşul apusului.

Dau şi eu cu leapşa în dreapta, la Corrina mea, în stânga la o jumatate de minoritară ce se pregăteşte de un doctorat în istoria artei, şi anume Clarice, şi peste pălărie lui Meri cea mereu împotrivă, dicţionar muzical-literar-artistic.

lipsa de motivaţie

2006-12-11T22:27:00.000+01:00

Mâine este deadline-ul pentru al doilea raport pentru micuţul nostru CanSat. Deadline-ul înseamnă de obicei nopţi nedormite. Iar când pe lângă raportul propriu-zis mai apar şi alte probleme, situaţia devine cel puţin interesantă, dacă nu chiar palpitantă. Aşa se prezintă situaţia acum.

Azi am avut un examen care s-a dovedit mai mult decât o verificare a „cunoaşterii” dobândite în urma cursului. 90 de minute în care nu am gândit. Singurul moment în care simţeam că gândesc era când priveam ceasul şi calculam cât mai am până se termină. În rest, test de reflexe. Am ieşit pe trei cărări. Am venit acasă şi am dormit trei ore neîntors. Am creierul în power-off şi nu pot să-l trec nici măcar în stand-by ca să mă pot apuca de raport. Dar cu toate astea, ştiu că până mâine la prânz, raportul va fi gata.

Cea de-a doua parte a ecuaţiei pe care o reprezintă raportul, este echipa. Ştiu ce pot face eu, dar nu prea ştiu ce pot face ceilalţi. Şi dacă de Masaki nu am nici o grijă (deja mi-a trimis partea lui de raport), iar Johannes eneamţ conştiincios, Yifei şi Zahid mă pun un pic pe gânduri. După o discuţie pe care am avut-o cu Masaki săptămâna trecută, Yifei a trecut sub aripa lui protectoare. Păstrând proporţiile, China sub ocupaţie japoneză, ar fi depăşit deja Europa şi SUA la un loc.
Zahid în schimb reprezintă cu adevărat o problemă. Este cazul tipic de lipsă de motivaţie. A lăsat în Bangladesh o proaspătă şi frumoasă soţie. E specializat pe mecanică, iar aproape tot ce facem aici e automatică, programare şi fizică spaţială. Are deja un master în mecanică. A renunţat la trei burse de doctorat, una în Canada şi două în State, pentru a veni aici. Pe scurt, vrea acasă. Definitiv.

Acum, eu ce să fac? Pe ştate sunt şef de echipă, aşa că trebuie să fac ceva. Şi oricum, raportul nu e evaluat pe bucăţi ci ca întreg. Deja am pierdut 30 de puncte din 100 la primul raport, iar un nou eşec nu dă bine la CV. În aşteptarea unei idei/soluţii mai bune, l-am luat de la corason şi am încercat să-i induc o brumă de motivaţie. Că vezi, că ştii, că te-nţeleg, da’ ştiu că poţi, şi dacă nu, eu sunt aici şi fac eu pentru tine, da’ am nevoie de o promisiune de la tine, mâine la prânz e gata? dacă, nu, nu-i nimic, stau eu toată noaptea şi fac şi partea ta, chit că habar nu am de mecanică.

Aştept sugestii, plângeri, reclamaţii...

p.s. Lungimea postului (sic!) indică o lipsă de motivaţie în a lucra la raport inclusiv din partea subsemnatului

2006-12-10T17:44:00.000+01:00

croquis de examen

Drinking coffee, drinking tea,
It will only make me pee...

down down down down

2006-12-09T23:45:00.000+01:00

Una dintre cele mai puternice imagini pe care le-am vazut vreodata este Pamantul vazut de pe Luna. Din cand in cand ma pun in pielea astronautului care a facut poza. Ce-ti trece prin cap cand esti pe Luna si fotografiezi Pamantul? Mie, un singur lucru: nu privi inapoi! Nu stiu ce poate fi mai ingrozitor decat singuratatea rece a noptii eterne. Si daca-mi fac curaj sa arunc o privire in spate, o frica si mai mare ma cuprinde: cand imi voi intorace capul, Pamantul n-o sa mai fie acolo... Uneori, nu e nevoie sa ajung pe Luna pentru a avea senzatia asta.

| | pause. >play...

2006-12-06T13:58:00.000+01:00

Vin sărbătorile şi o data cu ele reîntâlnirile. Cu Corrina, cu mama şi tata, cu prietenii, cu toată lumea şi toate lucrurile care au dispărut într-o cutie marcată „FRAGIL – nu mişcaţi!” pe care am lăsat-o când am plecat de acasă. Ăsta va fi cu adevărat cadoul meu de Crăciun.

Înainte de asta însă mai sunt două săptămâni de foc. Care nu fac decât să continue alte două săptămâni de foc. Temele, raportul pentru CanSat şi un examen sunt ca o lupă peste cele două săptămâni care mă despart de „acasă”. Sunt sigur însă că o să treacă mai repede decât mă aştept şi poate decât vreau.

S-au întâmplat multe lucruri de când am scris ultima oară pe blog. Trist e că nu-mi mai amintesc prea multe dintre ele. Un târg de Crăciun în Heidelberg-ul lui Noica şi Pleşu. Două-trei nopţi de alcoolizare. Şi o mare lipsă de chef de a face orice. Un mare gol care aşteaptă să fie umplut de Crăciun.

Apropo de goluri şi plinuri... Mă distrează când remarc uşurinţa cu care acelaşi lucru poate fi interpretat complet diferit. Abilitatea asta mi se pare fascinantă, mai ales că din perspectiva unui inginer minusurile care te mută în cealaltă parte a planului nu apar chiar din senin (deşi felul total creativ-artistic-postmodern în care îmi răspunde cansat-ul la program ar contrazice aceast lucru). Iată de pildă ilustrarea golului de care vorbeam mai devreme:

... şi tot mie mi-e dor de o fereastră...

luscinia

2006-11-28T00:33:00.000+01:00

De câteva zile un musafir neaşteptat şi-a făcut apariţia în apropierea ferestrei mele. Neaşteptat pentru că e prima dată când îl descopăr în jurul meu dar şi pentru că e sfârşit de noiembrie şi ar trebui ca deja să se găsească în locaţiuni mai prielnice cântatului.
Luscinia luscinia mi-a devenit deja prieten(ă) de nedespărţit. În fiecare noapte, când lucrurile încep să se liniştească, trilurile-i sparg liniştea campusului, trecând prin termopane cu uşurinţa electronului prin cablul de cupru. Scurte, lungi, modulate şi nemodulate, înalte şi medii, privighetoarea de Galgenberg redă unele dintre cele mai dulci sunete pe care le-am auzit vreodată. Şi-a făcut cuib prin tufişurile de la poalele copacilor şi, în timpul zilei, o vezi plimbându-se de colo colo, ciripind, dar mai fără spor. La adăpostul nopţii însă, vocea i se drege şi cântecelul ei de dragoste îşi croieşte drum prin griji şi gânduri negre lasând în urmă un zâmbet tâmp şi-un suflet o ţâr mai liniştit.

dor de o fereastra

2006-11-25T13:42:00.000+01:00

2006-11-24T01:18:00.000+01:00

Croquis în negru

Ciripit în floare de gheaţă, croncănit cerând zăpadă, pas de salsa strivit neatent

2006-11-21T00:09:00.000+01:00

Croquis în alb şi negru

coşmar ţesut cu fibră de lapte real împăienjenit cu susul în jos în argintăria bunicii nebunie spaniolă în douăzecişişase de variante plus coda

Băbuţa spaţială

2006-11-21T00:06:00.000+01:00

Space Dynamics. O respectabilă doamnă, a cărei activitate în domeniul tehnicii spaţiale a început înainte ca Gagarin să-şi umple pieptul de medalii ne va povesti despre controlul poziţiei sateliţilor timp de trei săptămâni. Pe lânga faptul că bunicuţa de un metru 60 si 60 de kilograme pune la respect toata catedra de Space Science, partea de curs pe care ne-o predă este cea mai dificilă (şi pentru că ne plac sporturile extreme, slide-urile sunt în germană).
Nu încetează să mă minuneze ceea ce învăţ. Trimiţi satelitul la 30000 de km altitudine şi când ajunge acolo trebuie sa ai grijă să compensezi deviaţii cauzate de forţe de micronewtoni. Adică trebuie să ai grijă să echilibrezi satelitul după ce musculiţa de oţet şi-a făcut nevoile pe panou’ tău solar. Şi ca să fie totul mai interesant, durata de viaţă a unui satelit nu este calculată după durata de viaţă a componentelor, ci după cât combustibil are. Voyager transmite date şi acum, după 30 de ani de la lansare (rezultatul unei îmbrăţişări între tehnologia spaţială şi nucleară).

2006-11-19T09:53:00.000+01:00

Croquis în alb
ea pune zmeul albastru pe vânt şi aleargă completând triunghiul unei mişcări perfecte soare orbitor oglindit de verdele ierbii arsură de apă pe genunchi lovit „I wanna join this team!” spune ea şi meciul continuă

umor negru

2006-11-16T23:48:00.001+01:00

True story... Doi finlandezi în Dachau. Nu ştiu nemţeşte şi vor să ajungă să viziteze lagărul de concentrare. Unul dintre ei scoate un pliant şi-l abordează pe primul neamţ respectabil. Deschide pliantul, arată poza lagărului şi întreabă: „Warum?”...

Moise, Iacob si Ingerul (IV)

2006-11-16T23:31:00.002+01:00

Lupta lui Iacob cu Îngerul este un episod biblic pe cât de neclar, pe atât de comentat. Iacob se întoarce în ţara sa după mulţi ani de exil. Se întoarce încărcat de bogăţii să-l întâlnească pe Esau, fratele său şi pricina exilului. În ultima noapte înaintea revederii, Iacob rămâne singur se luptă cu „un om” până în zori. Înainte de a se lumina, „omul” vrea să plece, dar Iacob nu-l lasă până când nu este binecuvântat.

Rembrandt prezintă această luptă într-un mod cu totul neobişnuit. Cele două figuri ocupă aproape în totalitate pânza. Plasându-le într-un fundal amorf, maestrul le scoate din timp şi spaţiu. Momentul este static, în ciuda a ceea ce ar trebui să reprezinte. Pare că nimic nu s-a întâmplat înainte şi nimic nu se va întâmpla după. O îmbrăţişare eternă.

E suficient să vezi „Orbirea lui Solomon” ca să-ţi dai seama că lui Rembrandt nu-i lipseşte capacitatea de a reprezenta dinamica unei lupte. Îmbrăţişarea statică din „Iacob şi Îngerul” ridică un prim semn de întrebare. Oare chiar este o luptă?

Aripile îngerului se estompează în fundal, iar figura feminină a acestuia transformă încleştarea luptei într-o îmbrăţişare aflată între erotism şi maternalitate. Ochii închişi ai lui Iacob şi poziţia lui îmi aduc aminte de Pieta a lui Michelangelo.

Vechiul Testament povesteşte cum lui Iacob i-a fost zdrobită coapsa. Îngerul lui Rembrandt are mâna stângă peste coapsa lui Iacob. Dar gestul este departe de o lovitură. Mai degrabă e binecuvântarea pe care o cere patriarhul şi în urma căreia Iacob devine Israel, părintele evreilor. Astfel, eroticul îmbrăţişării îşi găseşte o explicaţie în caracterul ei fecundator.

Moise, Iacob şi îngerul (III)

2006-11-12T10:50:00.000+01:00

În prima dintre ele, Moise apare ţinând deasupra capului tablele Legii. Momentul nu este unul triumfal. Moise se întoarce după patruzeci de zile petrecute pe muntele Sinai şi găseşte tribul lui Israel petrecând şi închinându-se unui viţel de aur. Aruncă tablele Mărturiei „scrise cu degetul lui Dumnezeu” şi, împreună cu fiii lui Levi, singurii care nu au participat la orgie, porneşte prigoana împotriva idolatrilor.

Tonurile pământii-aride îl contopesc pe Moise cu peisajul Sinaiului. Doar faţa este luminată suficient pentru a putea citi durerea. Moise este omul lui Dumnezeu, iar lipsa de contrast dintre peisaj şi îmbrăcămintea lui sugerează protecţia de care se bucură din partea lui Yahweh. Înainte de a coborî de pe munte, acesta îi spune „Sunt aprins de mânie împotriva lor [evreii idolatrii] şi-i voi zdrobi, iar pe tine te voi face un neam mare”. Îndrăzneala este o calitate apreciată de Dumnezeu. Sub protecţia Domnului, Moise nu-şi pierde individualitatea şi îndrăzneşte să se pună chezaş pentru poporul lui Israel. Fundalul ca de furtună de nisip sugerează prezenţa mâniei lui Dumnezeu. Moise este cel ce se interpune între aceasta şi Israel. Contrastul dintre atenţia pe care o acorda Rembrandt feţei şi lipsa de detalii ce caracterizează restul tabloului, sugerează exact această forţă individuală. Moise este însă şi cel ce pedepseşte: o pedeapsă mult mai blândă decât anihilarea.

Ce mă pune pe gânduri este claritatea cu care maestrul zugrăveşte tablele Legii cu scrisul Domnului apărând ca ars pe ele. Culoarea şi claritatea sugerează indestructibilitatea. Totuşi, în secundele imediat următoare, tablele sfârşesc zdrobite de poalele muntelui. Mai mult, lumina de pe faţa profetului pare generată chiar de ele. Să spui că în felul ăsta Rembrandt ilustrează rigiditatea Vechii Legi în momentul în care Iisus începe să o propovăduiască pe cea nouă şi înlocuirea fiilor lui Israel din postura de popor ales cu creştinii în general (Moise este totuşi figura reprezentativă a evreilor), ar putea fi un răspuns la prima vedere. Dar la a doua?...

(va urma)

Breaking News!!

2006-11-09T00:04:00.000+01:00

Ma pregateam sa-mi incep drumul spre gara in miez de noapte in asteptarea lui Marius cand, completely out of nowhere, Valentin, unul din colegii mei de apartament, imi aduce cheia de la masina lui. Cum si de ce? Aproape nu-l cunosc... Ne intalnim uneori, schimbam doua cuvinte si atat. Impartim acelasi apartament fara probleme, dar asta nu inseamna mai mult decat respectul reciproc. Nici macar nu stia ca vine Marius. A aflat de la celalalt coleg si a venit cu cheia la mine. Sunt de-a dreptul socat... Nici macar nu stiu care e masina lui...

Danke schoen, Valentin!

Moise, Iacob şi îngerul (II)

2006-11-08T17:29:00.000+01:00

În weekend am fost în Berlin. Am prins ultima zi din expoziţia aniversară Rembrandt – 400. Din nou am experimentat febra vizitei la muzeu. Alergătură şi înghesuială. Nu a fost o atmosferă tocmai plăcută să-l descoperi pe Rembrandt. Am constatat cu această ocazie ironia care face ca timpul petrecut într-o expoziţie impresionantă este de cele mai multe ori egal cu timpul petrecut într-o expoziţie obişnuită. Petreci astfel în faţa unei picturi de Rembrandt un timp egal cu cel pe care îl petreci în faţa tabloului unui necunoscut. Ştiu că sună un pic snob şi că poţi descoperi necunoscuţi excelenţi, dar de cele mai multe ori sunt doar prin excelenţă necunoscuţi.

Ca reacţie la felul în care se vizitează muzeele (cu unitatea de măsură quasiuniversal valabila de picturi/min), în ultima vreme am căpătat un obicei: păstrez o viteză medie de 3 picturi/min până când găsesc ceva care să mă lovească. La o asemenea viteză, lovitura trebuie să fie destul de puternică ca să mă oprească. Dar dacă se întâmplă să mă opresc încerc să descoper ce m-a lovit şi cum, indiferent cât de mult timp mi-ar lua (asta doar în teorie din păcate, în practică timpul este destul de limitat, aşa că după 10 minute, de obicei, trec mai departe, cu promisiunea ca mă voi documenta mai mult din alte surse).

S-a întâmplat la fel cu Rembrandt. Viteză, căldură, aglomeraţie. În sensul „loviturilor” ca cele despre care am vorbit mai sus, m-am învineţit destul de repede şi dureros. Un mic „Chip de Iisus” alăturat unui „Portret de tânăr evreu”, „Tânăra din fereastră” cu chip de copil şi cearcăne de prostituată, „Samson certându-şi socrul”... am trecut cu inima strânsă pe lângă ele păstrând ritmul cu cei din jurul meu.

(va urma)

Moise, Iacob şi îngerul

2006-11-08T07:37:00.000+01:00

Înca de la post-ul meu cu excusia în Rothenburg am făcut cunoştinţă cu părerile lui Titus despre muzee. Între timp am primit varianta extinsă a opiniilor lui despre ceea ce înseamnă muzeul în zilele noastre. Şi sunt de acord. Muzeul este un fel de „peştera lui Ali-Baba” ce îngrămădeşte artă şi istorie cu nemiluita afişate aseptic dupa criterii lipsite de orice urma de subiectivitate.

În ultimii câţiva ani m-am plimbat un pic prin Europa şi nu cred ca a fost oraş in care să ajung şi să nu vizitez cel puţin un muzeu. Am avut ocazia să văd muzee mari, mici şi foarte mici. Am alergat cu sufletul la gură prin British Museum, m-am târât prin Reijksmuseum şi m-am înghesuit la Van Gogh Museum în Amsterdam. Am mers in Muzeul de Artă Modernă din Antwerp şi la MUMOK-ul vienez. Am văzut Musea Capitolina în Roma şi Pergamon-ul din Berlin. Lista poate continua pe încă jumătate de pagină, dar cam degeaba. E destul de greu să treci printr-un muzeu fără să rămai cu nimic din acea experienţă. Viteza cu care le-am bifat, însă, transformă muzeele în experienţe de aceeaşi profunzime intelectuală ca un episod din Bugs Bunny în care fondul muzical este asigurat de Rossini.

Am vizitat însă şi muzee şi expoziţii în care curatorii au demonstrat ca nu sunt simpli funcţionari. Muzeul Terorii din Budapesta este unul dintre ele. Într-un mediu în care interacţiunea cu exponatele este ideea centrala am „zgâriat” suprafaţa a ceea ce a fost „Securitatea” ungară. A fost suficient să mă facă să tremur. În MUMOK am avut ocazia să văd o expoziţie în care curatorul (al carui nume ignoranţa nu mă lasă să mi-l amintesc) a ales exponatele după criterii pur subiective. Niciodata arta modernă nu a avut un impact mai mare asupra mea.

(va urma)

un pic de muzica...

2006-10-29T23:59:00.000+01:00

175 de salad dressing-uri

2006-10-27T19:58:00.000+02:00

Datorita lui Gioco am descoperit TED Talks. A fost dragoste la prima vedere. I-am vazut pe Hans Rosling cu al sau Gapmind, Tony Robbins, David Pogue, Rick Warren si altii. Nume ce nu-mi spuneau nimic au dezvaluit persoane absolut extraordinare.

Astazi am vazut un talk cu Barry Schwartz. Tipul a scris o carte, "The Paradox of Choice - Why More is Less", iar tema ei a fost si tema talk-ului. Ideea este foarte simpla: sa alegi dintre 175 de salad dressing-uri aduce dupa sine numai lucruri neplacute: paralizia din momentul alegerii ("ce sa aleg?"), deziluzia din momentul utilizarii ("numai asa cum imi imaginam nu e!") si frustrarea responsabilitatii alegerii ("eu sunt vinovat pentru ca am ales sosul asta..").

Pentru mine alegerile sunt un chin. La restaurant sunt ultimul care decide ce sa comande si imi atrag oprobiul din partea comesenilor flamanzi datorita timpului indelungat de care am nevoie pentru a ma decide. Astazi am intrat intr-un supermarket si am stat 10 minute gandindu-ma ce detergent sa cumpar. Sa zicem ca asta e o decizie usoara ce se poate baza pe experienta si pe niste calcule de genul "platesc x/kg, folosesc y kg, z este detergentul pe care il vreau". Ieri insa am aflat ca exista o probabilitate destul de mare sa ajung sa studiez anul doi al SpaceMaster in Praga. Desi cu o saptamana inainte ma aratam incantat de aceasta perspectiva, o data pus in fata faptului (quasi)implinit atitudinea mea s-a schimbat brusc. E adevarat ca prima mea optiune fusese Cranfield in Anglia, dar asta nu putea sa justifice starea mea. Gandite lucid, avantajele si dezavantajele fiecareia dintre universitati le fac echivalente pentru mine. Totusi, ceeasi nemultumire ar fi aparut probabil si daca as fi mers la Cranfield.

Ce e de facut? E vreo reteta prin care libertatea de a alege sa nu aiba efecte adverse? Este mai buna lipsa posibilitatii de a alege? Exista vre-un numar magic care sa faca din alegere un proces prin care sa-ti exerciti libertatea si in acelasi timp sa nu te simti nici paralizat, nici nemultumit, nici frustrat? Poti sa-ti limitezi asteptarile asupra alegerii pe care ai facut-o? Cu cat petreci mai mult timp facand o alegere cu atat asteptarile tale cresc. E mai bine sa nu te gandesti la ce alegere faci? Daca as gasi un raspuns convingator la intrebarile astea, viata mea s-ar imbunatati considerabil. Dar daca intrebarile au mai multe variante de raspuns, pe care din ele as alege-o?

punga de plastic

2006-10-20T23:36:00.000+02:00

Beijing, China, 5 iunie 1989. La un minut de piata Tiananmen un anonim intra fara sa vrea in istorie. Omul in camasa alba se asaza in fata coloanei de tancuri. Are doua sacosi pe care nu le paraseste nici o secunda. Opritul coloanei de tancuri e la fel de important ca masa de seara. Nu e erou. E doar in trecere.

Toata lumea il cunoaste drept "tank man". Vicky mi l-a prezentat drept "plastic bag man" si cred ca numele asta e mai potrivit. Banalitatea ce inconjoara punga de plastic inconjoara si lupta impotriva a tot ceea ce este contrar bunului simt. Nu libertati, nu drepturi - ele presupun definitii riguroase gandite, analizate, pompoase - doar bunul simt dictat de constiinta. El spune "Nu." si actioneaza fara gesturi mari si fara avant. "Nu pot sa va las sa treceti mai departe pentru ca stiu ca o sa omorati oameni. Uite.. Am cumparat de-un hot-pot. Va invit la mine la cina. Ne strangem toti in jurul pot-ului, vorbim, mancam, mancam, vorbim. Hot-pot-ul e bun. Sa ucizi e rau."

de dragoste...

2006-10-17T22:02:00.000+02:00

De mult negru ma albisem
de mult soare ma-nnoptasem
de mult viu ma mult murisem
din visare ma aflasem.

Vino tu, cu tine toata
ca sa-ntruchipam o roata.
Vino tu, fara de tine
ca sa fii cu mine, mine.
O, rasai rasai rasai
pe infernul meu un rai
O, ramai ramai ramai
Palma bate-mi-o in cui
Pe crucea de carne
Cand lumea adoarme.

rocket science

2006-10-17T01:33:00.000+02:00

A inceput scoala. Pe bune. Mi-am dat seama de asta in momentul in care am vrut sa-mi iau obisnuita cafea de la ora 10:30. In cafetteria nu aveai loc sa te asezi la nici una dintre cele 30-40 de mese, iar pe langa automatul de cafea se invarteau cel putin vreo zece studenti adormiti. Campusul a prins viata si la fel s-a intamplat si cu cursurile noastre.

Am avut azi primul curs de Space Dynamics. E sustinut de doi tipi, fiecare cu cariere strong in industria spatiala asa ca e de asteptat sa fie cel putin bun. Inceputul a fost mai mult decat promitator. Trei ore si jumatate, cu o pauza de 15 minute au zburat pur si simplu. Daca mai aveam dubii legate de venirea mea aici, acestea s-au spulberat. Asta vreau sa fac. Poate un pic mai mult daca reusesc sa-mi iau licenta de pilot si parasutism.

Tehnologia spatiala este ceva ce frizeaza paradoxul. De exemplu, satelitii de telecomunicatie ce geostationeaza la 35000 km altitudine ocupa un spatiu in care inghesuiala devine de nesuportat. Este nevoie sa se elimine satelitii mai vechi pentru a face loc altora noi. In spatiu nu mai e spatiu! Apoi precizia cu care se lucreaza este... "astronomica". Oglinzile lui Hubble - bunicutul telescop spatial - au avut nevoie de o precizie in slefuire comparabila cu slefuirea unui lac inghetat cu suprafata de 80km2 la o inaltime relativa maxima de un micron (nu prea le-a iesit din prima, dar s-au descurcat pana la urma). Daca asta pare un caz particular, sa trecem la un domeniu mai familiar mie (si automatistilor in general). Pozitionarea unui satelit trebuie controlata astfel incat sa se atinga o precizie de 0,0003 grade. Din aceasta cauza, tot pentru Hubble, este necesara compensarea diferentei dintre fortele de gravitatie ce actioneaza la capetele lui (Hubble e lung de approx 5 m!).

O alta realizare incredibila este epopeea lui SOHO. Acesta este un satelit ce studiaza vantul solar undeva la 1,5 milioane de km intre Pamant si Soare. La un moment dat a fost pierduta legatura de comunicatie si nu s-a mai stiut nimic despre el, considerandu-se incheiata existenta lui dintr-un punct de vedere strict utilitarist. Dupa doi ani SOHO a fost regasit (acul in carul cu fan capata o noua perspectiva). Dupa ce i s-a determinat pozitia s-a reusit reactivarea lui ("it was kicked back to life"). In 2006 a implinit 10 ani de activitate, desi initial i se estima o durata de viata de maximum 2 ani.

Inchei postul cu una din fotografiile pe care SOHO le-a intors de curand. Cum ar spune americanul: "I love this game!"

Inutil

2006-10-11T20:19:00.000+02:00

Fiori reci mi se coboara pe spate. Ochii mi se maresc si se blocheaza inghetati in fata machetei. Un zambet amar imi rasare pe fata si un nod dureros mi se opreste in gat. De sus, din spate si din fata, aproape 1500 de nume ma privesc triste, stranse unele in altele pe placile de marmura neagra. Nu au avut loc 5000. In jurul meu cateva resturi din trasoarele care au marcat inceputul si mostre din bombele ce au marcat sfarsitul. Camaruta in care ma gasesc pare dimensionata special pentru a sugera cele 17 minute ale atacului. 17 minute de noapte senina au umplut timp de doua saptamani cerul de fum si flacari, un turn biblic vizibil de la aproape 200 KM.

In fata mea e o macheta a Wuerzburgului dupa noaptea de 16 martie 1945. Acuzatoare, perspectiva pe care o ofera este cea pe care au avut-o echipajele celor 230 de bombardiere britanice pe drumul de intoarcere, mai putin fumul si focul. 380.000 de bombe incendiare au maturat orasul, coborand iadul a 2000 de grade pe strazile medievale. De ce? De ce peste 1000 de oameni si masinile lor zburatoare au ales sa-si elibereze sutele de tone de artificii peste Wuerzburg? De pe site-ul Royal Air Force extrag fraza: "Würzburg contained little industry and this was an area attack". Adica degeaba. Ba nu, am gasit un motiv oferit de un istoric pentru alegerea tintelor bombardamentelor: "Some ... like Würzburg or Pforzheim, were selected primarily because they were easy for the bombers to find and destroy. Because they had a medieval centre, they were expected to be particularly vulnerable to fire attack." (Detlef Siebert). Explicatia este mai mult decat relevanta pentru importanta strategica a bombardarii Wuerzburgului: orasul a fost bombardat pentru ca putea fi bombardat cu eficienta maxima. Intr-adevar, eficienta maxima: 89% din oras sa transformat in fum.

Istoria are o placere nebuna in a se invarti. Pe 26 Aprile 1937, "Legiunea Condorul" - cea mai importanta contributie nazista in Razboiul Civil spaniol- a inaugurat ceea ce se cheama "bombardamentul psihologic": atacul civililor in scopul cresterii presiunii pe care acestia o exercita asupra guvernului in favoarea capitularii. Desi aceasta teorie nu a putut fi confirmata niciodata - din contra chiar, incapatanarea si dorinta de lupta a britanicilor au sporit in urma bombardamentelor nemtesti asupra oraselor de coasta - chiar britanicii si americanii, promotorii civilizatiei, ai drepturilor omului si ai democratiei, s-au folosit de ea pentru a scuza Wuerzburgul, Dresda - cu cei 25 - 35000 de morti in noaptea Sf. Valentin din 1945 si tot orasul vechi distrus - Hamburgul, Hiroshima si Nagasaki (ultimele doua 210.000 morti and counting).

Cele de mai sus sunt istorie deja. O istorie ce pare la fel de departata ca Evul Mediu, desi abia au trecut 60 de ani. S-ar putea presupune ca omenirea a avansat, ca astfel de orori nu mai au loc, ca, cel putin in lumea civilizata, civilii, civilizati sau mai putin civilizati, sunt protejati de furia razboiului. Nu este asa. Tehnologia a avansat, iar oamenii se pot ascunde in spatele ei. Cu bomba care trebuie poti nimeri musca de pe turla bisericii fara sa zgarii nici macar o tigla. Cel putin asa se lauda ei. Asta nu a impiedicat moartea oamenilor nevinovati din Belgrad, din Bagdad sau din Beirut. Pentru ca tehnologia are limitele ei intrinseci ce nu apar niciodata in statisticile oficiale. Daca acuratetea medie a unui bombardament cu un anumit tip de racheta este de 90%, este suficient pentru ca acea racheta sa poata fi folosita. 10% trec in categoria victime colaterale ce pot fi sterse usor de scuze oficiale sau mai putin oficiale.

Cel mai probabil, acest post este inutil. La fel ca bombardarea civililor. Nimeni nu ma impiedica sa-l postez. Nici pe ei nu-i impiedica nimeni sa bombardeze.

Ce este dialogul?

2006-10-09T00:58:00.000+02:00

Dialogul este o forma de comunicare intre doua sau (sic!) mai multe persoane.

Spre deosebire de alte forme de comunicare (tipat, urlet, cearta), dialogul presupune respectarea de comun acord a unui set de reguli explicit sau subinteles. De multe ori, considerindu-se subinteles, setul de regului este perceput complet diferit de partenerii de dialog. Aceasta neintelegere dizolva dialogul intr-o forma de comunicare complet diferita, ce este caracterizata de vene pulsand pe fruntea si gatul partenerilor de dialog, voci ridicate si cuvinte injurioase.

Sunt sigur ca undeva intre bitii internetului exista si un set oficial de reguli de dialog. Imi lipseste rabdarea sa-l caut, dar presupun ca se bazeaza in primul rand pe regulile bunului-simt. Astfel, prejudecatile nu ar trebui sa existe intr-un dialog. Fiecare idee exprimata trebuie aparata sau combatuta cu argumentele logicii, mai putin ideile ce izvorasc din acea latura a sufletului cunoscuta sub numele de "credinta". Desi suporta partial rigorile logicii, acestea provin dintr-un spatiu in care logica nu ofera solutii. Ele nu pot fi nici aparate nici combatute, doar respectate.

Un dialog bazat pe cele cateva reguli de mai sus impune respectul intre parteneri. De asemenea, imi place sa cred ca dialogul, asa cum l-am prezentat, este, pe langa o forma de comunicare, si o forma de a gandi "la doua (sau mai multe) creiere".

Film pe scurt

2006-10-06T23:55:00.000+02:00

Faptul ca Hollywood-ul apare pe pozitia a doua intr-o enumerare ce incepe cu McDonalds si se continua cu CocaCola nu surprinde pe nimeni. Filmul este un bun de larg consum, produs in masa, dupa toate regulile unei industrii ce se doreste a fi - si este - profitabila. Industria nu exclude arta, iar arta nu ocoleste industria. Inclusiv meschinul profit poate fi pus, pe langa altele, si in slujba artei. Filmul hollywoodian (indiferent de tara de origine), in ciuda comercialismului de care este inconjurat, poate produce surpriza de a se afla foarte aproape de arta.

Daca in cazul filmelor apropierea de arta este o surpriza, in cazul scurtmetrajelor aceasta este o regula. Scurtmetrajul este o reduta imposibil de cucerit de comercialism. Cei care realizeaza scurtmetraje nu o fac pentru bani, iar spectatorii lor reprezinta o categorie aparte prin aceea ca pentru a prinde un calup de scurtmetraje trebuie sa le vaneze pe la festivaluri sau pe internet. Lipsa interesului financiar si prezenta dificultatilor de difuzare permit scurtmetrajului o libertate de expresie de neinchipuit pentru industria hollywoodiana. Comercialismul este exclus din start, iar imaginatia regizorului este lasata sa zburde nestingherit.

Aproape nestingherit. Cea mai importanta restrictie este bugetul. Acesta impune intr-o oarecare masura cea de-a doua restrictie: timpul. Si sahul este plin de restrictii: doar 64 de patratele, iar nebunul nu se poate misca decat in diagonala. Totusi, atat sahul cat si scurtmetrajul sunt pline de surprize si de creativitate. In 8 minute in care camera se misca mai putin de 20 de secunde ai parte de o radiografie mai mult decat simpatica a suferintelor tobosarului de Bolero (pe GoogleVideos sau YouTube).

Va mai propun un short. "L'Homme sans tete" de Juan Solanas. E cam greu de gasit, asa ca... spor la vanatoare!

pour toi...

2006-10-06T00:10:00.000+02:00

scurte moldovenesti

2006-10-04T00:18:00.000+02:00

Duoua filmi scurti di piesti Prut. Cu gust de MBS mai ales pentru pentru expats.

cică...

2006-10-03T12:21:00.000+02:00

"It is absolutely paradoxical; we cannot understand it, and we don't know what it means, but we have proved it, and therefore we know it must be the truth." (Benjamin Peirce, matematician, sec.XIX, despre Identitatea lui Euler)

Oktoberfest - distractie de-o zi

2006-09-30T10:41:00.000+02:00

Duminica la 4:30 AM am pornit din Galgenberg (Muntele Spanzuratorii) cu destinatia Munchen. In fiecare an se desfasoara aici cea mai mare petrecere din lume cu mai bine de 6 milioane de participanti in 16-18 zile. Oktoberfest incepe pe la jumatatea lui septembrie si se termina in prima duminica din octombrie.

Am plecat din Wuerzburg cu inca 11 colegi atrasi de cifrele ce se invart in jurul Oktoberfestului (30% din berea produsa in berariile Munchenului intr-un an se consuma acum) si de popularitatea pe care o are acesta in randul bavarezilor. Primul contact cu petrecerea l-am avut inca din gara Wuerzburgului unde la ora 6.00 AM se adunasera deja vreo 20 de lederhose (pantalonii scurti de piele, traditionali bavarezi) si cam tot atatea rochii traditionale. La fiecare a 4-a persoana exista de asemenea butoiasul sau baxul de bere care sa faca incalzirea inainte de a ajunge in Munchen. Tot drumul trenul s-a umplut de lederhose, astfel incat la sosirea in Munchen putin a lipsit sa nu ne pierdem intr-o mare de fuste si pantaloni scurti.

Cum berea si micul dejun nu prea merg impreuna, am parasit marea de lederhose si am purces la vizitarea centrului Munchenului. O larga alee pietonala strabate centrul orasului inconjurata fiind de magazine, fast-food-uri, catedrale, teatre, o combinatie pestrita si deloc inestetica de vechi si modern. De departe cel mai impresionant edificiu este cladirea primariei, construita sub semnul goticului tarziu. Duminica si Oktoberfestul a facut ca centrul Munchenului sa fie plin de lume. Si unde e multa lume, musai sa fie si artisti ambulanti, chiar si pianisti ambulanti.

Am vizitat centrul, am luat pranzul traditional sub forma de kebap si ne-am indreptat incet spre parcul Oktoberfestului. La intrarea in parc ne-am dat seama ca industria cea mai profitabila in aceasta perioada, pe langa cea a producerii si comercializarii berii, este, fara indoiala, cea a toaletelor publice. Parcul Oktoberfestului este foarte mare. Cam 42 de hectare. Totusi la prima vedere pare neincapator. Se estimeaza sa existe in jur de 100000 de locuri la mese, dar duminica in jurul orei 2PM abia am gasit loc in al treilea cort in care am intrat. Exista in jur de 15 corturi, fiecare avand o capacitate intre 4000 si 10000 de locuri. In ciuda numarului urias de mese, intre momentul in care ne-am asezat la masa si cel in care halba de un litru (Muss) de bere rece ca gheata trona in fata noastra nu au trecut mai mult de 3 minute. Si ce bere... Cea mai buna pe care am baut-o la Nemtia... Totul la un pret: 7,6 euro berea, 8 cu bacsis... Fanfara de muzica bavareza si-a inceput recitalul la scurt timp dupa sosirea noastra. Toata lumea canta, bea bere, manca, radea si facea poze. La urmatoarea editie sunt sigur ca vor vinde, pe langa bere, wursti si pretzeli, acumulatori, memorii si filme pentru aparatele de fotografiat.

Dupa 1,5 litri de bere, am iesit sa vizitam restul parcului. Ne-am oprit in fata montagnerousse-ului si apoi la "caderea libera". Stomacul s-a comportat exemplar si in pofida fortelor G care au actionat asupra lui in toate directiile, a retinut cu stoicism berea bavareza, refuzand sa o imprastie asupra multimii.

Cele 6 milioane de Muss-uri vandute celor 6 milioane de vizitatori in 2005 dau o imagine statistica a ceea ce este Oktoberfestul. O petrecere unde lumea vine, bea, mananca si se distreaza. Totul numai pentru o zi.

Rothenburg

2006-09-25T20:24:00.000+02:00

La aproape 70 km de Wuerzburg, pe raul Tauber, se gaseste Rothenburg, un orasel medieval inconjurat inca de zidurile originale.

De cum ajungi intre ziduri, te simti ca intr-un muzeu. Toate casele arata de parca ar fi fost construite in ultimii 3 ani, colorate si impodobite de toate florile pamantului. 40% din oras a fost distrus de bombardamente in WW2, dar, bineinteles, nu au mai ramas decat fotografiile cu "inainte, dupa si acum" care sa aminteasca despre asta. Acum totul este vesel, curat, luminos. Principalele venituri ale orasului provin din turism, iar oamenii de aici stiu sa profite de asta. Peste tot in oras sunt magazine de jucarii, dulciuri, ceasuri, si suveniruri. Asta pe langa magazinele cu produse specific nemtesti. Jucariile sunt orice altceva numai jucarii nu.. Sunt mici sau mari bijuterii de lemn si metal, pictate manual si fiind pretuite ca atare. O adevarata industrie a jucariilor cu care nu te poti juca. Tot din lumea jucariilor face parte si muzeul Craciunului, unde te simti ca in miez de iarna desi esti in tricou si pantaloni scurti. Braduleti impodobiti, Mosi Craciuni, jucarii superbe si scumpe.. De toate pentru oamenii mari. Sa-si aduca aminte cum era cand erau mici.

Caracteristice Rothenburgului mai sunt zidurile pe care te poti plimba ca aparatorii in timpul asediilor medievale, turnurile ce mi-au adus aminte de cele ale Sighisoarei, si reclamele cu iz medieval din fata hotelurilor, cofetariilor, restaurantelor si a tuturor asezamintelor comerciale. In timp ce te plimbi pe ziduri ai tot timpul senzatia neplacuta ca te vei lovi de grinzile acoperisului. Iti dai seama astfel ca inaltimea medie a acelor timpuri era pe la 1,5 - 1,6 m. Turnurile Rothenburgului sunt mai firave decat ale Sighisoarei, iar faptul ca suedezii au cucerit orasul fara probleme dovedeste ca au fost si lipsite de eficienta. Totusi Sighisoara este cam de 10 ori mai mica si, deci, mai usor de aparat. Tot in legatura cu zidurile, trebuie sa amintesc de existenta unui parc cam cat jumatate de Cismigiu intre ziduri. Este foarte posibil sa existe si o explicatie strategica, dar nu pot sa nu ma gandesc ca burgmeisterii au inconjurat parcul cu ziduri astfel incat si in timp de asediu sa-si poata face plimbarea de seara.

Balet pe fereastra

2006-09-17T15:42:00.000+02:00

Zilele acestea, de vineri pana duminica, in Wurzburg sunt zilele orasului. A implinit deja 1302 ani. O mare parte dintre locuitorii orasului si nu numai au coborat in centru sa admire artistii ambulanti, sa bea bere si sa manance carnati.

In acelasi timp se implinesc 200 de ani de la inaugurarea teatrului de aici. Cu aceasta ocazie, teatrul si-a deschis larg portile, cu o multime de spectacole si evenimente pe scenele sale si pe cateva amplasate in jur. S-a incercat familiarizarea publicului cu ce inseamna activitatea din spatele scenei. S-au facut demonstratii de machiaj si coafura in direct, s-au prezentat scenele de spectacol si, ce mi s-a parut de-a dreptul extraordinar, s-a realizat o repetitie de balet cu acces liber si coreografa oferind explicatii despre ceea ce se intampla pe scena.

Nu este specialitatea mea baletul... Chiar deloc tinand cont ca ce apreciam pana acum era mai mult muzica de balet decat dansul in sine. Insa dupa repetitia la care am asistat, abia astept sa pot merge sa-i vad in spectacol. Am vazut eleganta si delicatete si am vazut brutalitate si salbaticie sugerate cu eleganta si delicatete. Balerinii s-au miscat de parca s-ar fi jucat, fara urma de crispare, de stres sau de emotii. Au facut glume cu publicul si au oferit un spectacol pe cinste ce s-a terminat cu un tango marca Piazzolla, despre care Ioana spunea ca nu poate fi dansat. Si ca totul sa fie mai interesant, solistul are un nume cel putin suspect: Marius Krisan. Internetul mi-a confirmat suspiciunea. A absolvit scoala de balet la Cluj si a dansat pentru teatrul din Constanta.

Pe o scena de langa teatru a facut spectacol o trupa de pensionari foarte simpatici. Blues adevarat, cu un singur banjo printre suflatori, pentru mai bine de doua ore. Pe o alta strada am gasit doua maja insotite de o ghitara acustica spaniola care puneau la grea incercare platforma de lemn de sub picioarele lor. Aproape de primarie, o alta scena cu o orchestra de alamuri formata numai din copii m-a tinut pe loc cu niste piese aflate intre clasic si jazz.

Distractia e mai distractie atunci cand participi. Tot grupul de spacemasteri ne-am instalat langa o scena de karaoke. 2-3 ore nu ne-am miscat de acolo, monopolizand aproape scena. Nu stiu daca pot sa cant, dar cu siguranta pot sa urc pe scena. Am facut asta de trei ori (piata era destul de departe, si oricum nu prea se indura wuerzburghezii sa strice rosiile chiar asa...). Seara ne-am retras intr-un camin unde am mai dat un solo, de data asta la gatit. Am facut spaghete pentru 16 oameni si am baut vin frantuzesc.

Ca sa inchei o zi lunga, am inchis usa camerei unei colege cu cheia inauntru. Si ca sa fie totul perfect, in camera se gasea si cheia unei alte colege. Astfel incat, la 2 noaptea trecute fix, ma aflam catarat pe scara incercand sa intru pe fereastra sa deschid usa. De vreme ce scriu aceste randuri, inseamna ca am reusit. Imagini in episodul urmator...

[update] Episodul urmator: etajul 1 si doi:

Si ei sunt ai nostri...

2006-09-14T21:51:00.000+02:00

Prin natura ei, lumea inginerilor este foarte specializata. Sa luam ca exemplu pur intamplator inginerul automatist. Termina Automatica avand cunostinte dintr-o arie care desi in sine este specializata, este foarte larga. In functie de preferinte si aptitudini inginerul se indreapta spre robotei, spre automatizari industriale, spre automatizari speciale, inteligenta artificiala,
etc etc etc. In fiecare dintre domeniile de mai sus inginerul nostru se gaseste din nou in fata unei alegeri. De exemplu tipul industriei in care urmeaza sa faca automatizari. Sau tipul de algoritmi pe care ii foloseste. In final, inginerul nostru, eminent sau nu ajunge foarte specializat. Schimbarile in specializare necesita perioade destul de mari de adaptare, de la cateva luni la cativa ani.

Lumea inginerului este o lume mica, cu legile ei fizice, cu glumele ei, cu prejudecatile, traditiile si obiceiurile ei. Intr-un tip asemanator de lume traiesc si medicii. Singura si in acelasi timp uriasa deosebire este ca in timp ce inginerul lucreaza cu butonase si beculete, medicul lucreaza cu oamenii. In aceste conditii, inginerul nostru se dovedeste fiinta cea mai neajutorata din spectrul social. De cele mai multe ori inginerul specialist prezinta deficiente la capitolul comunicare interumana fiind fie supus marginalizarii, fie doar supus. Bineinteles, generalizarea nu este absoluta, existand suficiente cazuri de ingineri excelenti atat profesional cat si in relatiile interumane.

Ieri am avut o intalnire cu un roman de aici. Inginer electronist, Radu se incadreaza bine in categoria inginerilor specializati dar neajutorati. A lucrat pentru mai bine de un an la un pico-satelit experimental ce a si ajuns pe orbita. Excelenta in cunostintele electronice este astfel dovedita. In acelasi timp se demonstreaza usor si lipsa independentei. Pe unul din peretii laboratorului erau articole din ziare si reviste ce prezentau proiectul. In 8 din 11 fotografii care apareau in aceste articole, impreuna cu picosatelitul se afla doar seful departamentului, Karl. Singura relatie pe care o are acesta cu proiectul tine de partea de marketing si business.

Si in Automatica la Bucuresti exista un Ion care avea un comportament perfect asemanator cu Karl. Dupa experienta cu Olanda, nu ma asteptam sa-i intalnesc in Vest nici pe Ion nici pe Karl. Dar ei exista si, desi mi-a fost greu sa accept, mi-am dat seama de rolul lor. Ei sunt "taticii" inginerului. Ei au o idee despre inginerie, o doza de retorica si diplomatie si un spirit dezvoltat de
afaceri. In plus au legaturi cu politica. Aceasta colectie de calitati le permite sa intrebe inginerul doar atat: "De ce ai nevoie?". Aduc bani si echipamente, iar inginerul isi vede de treaba. In schimb obtin prim planul in media si nu numai. Nici macar setea de evidentiere nu poate fi condamnata de inginer. Acesta este marketingul care pana la urma ii va aduce bani pentru proiecte.

Desi la prima vedere pare nedrept, inginerul are nevoie de Karl si Ion. Si ei sunt ai nostri...

Van Berethoven

2006-09-12T23:49:00.000+02:00

O zi obisnuita cu ore de germana si vizita la Wallmart s-a terminat intr-un mod putin mai neobisnuit.

La intoarcerea de la cumparaturi m-am autoinvitat la Angel ([Anhel]) pentru o bere si o conexiune la internet. Dintr-una intr-alta am inceput sa punem muzica, fiecare de pe calculatorul lui. Dupa un concert de Tchaikovsky a urmat simfonia a 9-a de Beethoven ("lovely lovely lovely Van"), un concert de Chopin, Enescu si Pachelbel. Daca intrebi un om de stiinta ce este muzica, iti va raspunde ca este o serie de frecvente de diferite amplitudini "ce gadila urechea" datorita urmaririi unor reguli de genul "dupa o frecventa inalta cu amplitudine mica, merge bine o frecventa medie cu amplitudine mai mare". Ei bine, chiar daca ar fi asa, chiar daca am fi niste robotei care vibreaza pe acordurile formulelor matematice, as privi drept incomplet acest adevar. Unul din sfintii ce s-au obosit sa lumineze prin scrieri mintile muritorilor de rand recunostea traseul biologic al suferintelor corpului uman. Cu toate acestea prefera sa priveasca suferinta drept o incercare venita de la Dumnezeu. Sunt "inginer diplomat", asa ca tind sa-i dau dreptate omului de stiinta. Dar cred ca inainte de frecvente si amplitudini (fie culoare, fie sunet) pentru mine, orice forma de arta contine in primul rand suflet. Ba chiar doua suflete: al creatorului si al celui care priveste sau asculta. Iar sufletul nu si-a gasit inca locul in ecuatiile fizicii.

Revenind la lucruri mai serioase, trebuie sa spun ca il descoperi pe Beethoven abia cand il asculti cu bere.

2006-09-11T20:40:00.000+02:00

E fain sa cunosti oameni si chiar civilizatii noi. E fain sa inveti in vest, in conditii daca nu excelente, cel putin decente. Dar nu e deloc floare la ureche. Nu vorbesc despre partea educationala pentru ca nu am inceput efectiv cursurile. Dar sunt momente in care indiferent cat de bine te-ai intelege cu ceilalti, incepi sa duci dorul dulcelui grai romanesc si al celor dragi. Daca de obicei treci repede peste aceste momente pentru ca te iei cu treaba, uneori, orice ai face, cazi in oceanul de melancolie si nu mai iesi pentru mult timp. Ieri m-am balacit toata ziua in melancolie.

Excursia de ieri se gaseste mai mult in poze. In afara de imagini, doar un singur gand mi-a mai ramas. Doua din dealurile ce domina Wuerzburgul, alaturate, au in varf unul o fortareata medievala, celalat o biserica baroca. Cele doua se privesc peste o vale pe pantele careia se gasesc de o parte vii, de cealalta padure. Ca sa ajungi la una trebuie sa treci prin 4-5 porti, si tot atatea santuri de aparare, iar pentru a ajunge la cealalta traversezi 6-7 platforme cu statui simbolizand opririle pe Golgota. Descrierea se opreste aici, filosofarea ar putea sa continue. Nu o voi face, dar trebuie sa mai remarc ceva: neamtul, persoana pragmatica, se apara la fel impotriva armatelor vazute cat si impotriva celor nevazute.

FotoWurz

2006-09-11T17:13:00.000+02:00

Aici e un link cu fotografii din cele doua plimbari prin oras:

Nemti si americani

2006-09-10T00:33:00.001+02:00

Clanul SpaceMaster pune stapanire pe Wuerzburg. Daca unul dintre noi aude de vreo petrecere prin oras, mergem toti. Vineri a fost un fel de housewarming party intr-unul din camine, iar mai bine de 1/2 din participantiau fost spacemasteri. Cu berica de acasa in mana am facut cunostinta cu lumea petrecerilor studentesti din Wuertzburg. Petrecerile sunt prin excelenta internationale, de cele mai multe ori intercontinentale. Ca spacemaster nu ai privilegii oficiale, dar le detii pe cele sociale. E suficient sa raspunzi la intrebarea ce studiezi pentru a obtine cel putin o fata mirata, daca nu o gura cascata. Housewarming-ul a inceput pe la 7 seara si s-a desfasurat pe terasa de la ultimul etaj al caminului. Nu este Wuerzburg capitala culturala a lumii, nici macar pe lista de "si altele" a vreunei harti internationale a turismului, dar este un oras frumos. Si daca mai adaugi 40 m inaltime in mijlocul unei vai pline cu casute chic, catedrale si castele medievale si baroce, panorama devine fabuloasa. Iar pentru un adevarat orgasm vizual: apus de soare peste dealul din spatele cetatii. Asa a inceput petrecerea. Nu are rost sa povestesc cum a fost. E suficient sa spun ca muzica nu s-a auzit din cauza rumorii provocate de discutii.

De departe cel mai interesant personaj de la petrecere a fost un american. Tipul abia sosise in oras si a fost invitat la petrecere de unul dintre spacemasteri. Inainte de aceasta intalnire, intre cei doi nu exista alta relatie decat aceea ca impreuna imparteau aceeasi planeta. Lucrurile devin mai interesante cand se dovedeste ca americanul invata la Cambridge si studiaza teologia. A ajuns in Europa pentru ca a scris o predica foarte buna si a castigat o bursa de un an in Anglia. Voia sa ajunga la Munchen, dar papa era in oras asa ca nu si-a gasit nici o camera, drept pentru care s-a indreptat spre Wuerzburg. A plecat dintr-un satuc de fermieri bushishti din Nordul Carolinei sa invete la Cambrige, pentru a ajunge la apus de soare pe un balcon din mijlocul Germaniei sa-mi arate poze cu prietena lui.

Dupa petrecere, sambata, am facut cunostinta in mod turistic cu spiritul german. Wuerzburg a fost distrus intr-o singura noapte din WW2 in proportie de 90%, intr-un bombardament al carui singur scop a fost demoralizarea civililor. Nemtii au pierdut razboiul dar nu au stat cu mainile in san. Au pus mana pe mistrie, pe lopata, pe pensula si ac de cusut si au recontruit. Palatul Printului Episcop, distrus in proportie de 80% a fost reconstrui incetul cu incetul. Inclusiv acum se mai lucreaza, dar asta nu-l face mai putin interesant.

Wuerzburg nu e in Franta, ci e in Franconia si nu este Paris ci doar Wuerzburg. Rezidentz (Palatul Printului Episcop) nu e, deci, Versailles. Totusi gradina exista si este absolut superba. O bolta nemteasca a rezistat bombelor si o data cu ea pictura venetiana a lui Tiepolo intr-o fresca uriasa (>600m2). Cateva tablouri ale altui venetian, Canaletto ce vor sa aduca atmosfera lagunei in mijlocul dealurilor. Si ceva cu totul deosebit, o camera verde, cu decoratiuni aurii ce nu credeam sa poata vreodata depasi stadiul kitschului. Combinatia rezultanta, o incantare pentru ochi si minte.

Resedinta de vara a episcopului e la 50 de minute cu vaporasul pe Main. La 1800 aici se cultiva ananas, care ajungea astfel pentru prima data in Europa. Tot aici este cred singura gradina filozofico-teologica din Europa, gandita in trei parti: zona salbatica, cu tuneluri, labirinturi si hatisuri, zona civilizata, cu pomi fructiferi, si spatiul infinit, un lac artificial urias.

Seara am mers la restaurant pentru a ne intalni cu Neamtul. Daca de cele mai multe ori acesta este ca o stanca pe care s-a stenciluit un smiley, lucrurile se schimba cand vinul franconian intra inecuatie. Neamtul devine prietenos, zambaret, dansator si cantaret. Mai ales aceasta din urma. Mi s-a facut pielea de gaina cand in interiorul de crama in care era plasat restaurantul s-a umplut de o voce perfecta, compacta, melodioasa. Vocea era a unui cor ad hoc de Nemti ce nu erau decat la al doilea pahar de vin. La intervale aproape regulate (vinul afecteaza precizia nemteasca) corul a revenit pentru a preceda un "Prost!" care facea sa tremure toata crama.

Eu raman totusi la "Noroc!" si astept un pahar din vinul de Fundulea.

P.S. Daca majoritatea pozelor sunt explicite, ultima trebuie explicata. Este vorba despre un platou cu o pasta din branzeturi diferite amestecate cu ceapa. Am detectat printre altele atat braza cu mucegai cat si camembert.

Dulceata si fotbal

2006-09-08T10:46:00.000+02:00

Caminul meu se afla in Galgenberg. In jurul casutelor de aici sunt o gramada de aluni pe care i-am detectat inca din prima zi. Nemtii nu stiu ce-s alea, asa ca nimeni nu se uita la ele. Cum nimeni in afara de mine nu le culege, m-am gandit sa profit de ele cat mai sunt bune. Acum doua zile mi-am cules vreo 3 kg si ieri, impreuna cu inca trei colegi am spart alunele si am facut dulceata. Bineinteles, "boiling my nuts" si "cracking my nuts" au fost la ordinea zilei. Dar rezultatul a fost ok, chiar o reusita tinand cont ca nici in Romania nu am auzit de dulceata de alune.

Intr-un simultan cu dulceata de nuci a fost o partida de fotbal. Ne-am cumparat o minge si ne-am folosit de pajistile din campus. Doua echipe de cate 7, T-shirts Vs. No T-shirts, in care nu erau doi jucatori de aceeasi nationalitate ne-am alergat in sus si in jos pana ne-am dat sufletul dupa 10 minute. Globalizarea si-a pus amprenta si aici, iar unitatea in diversitate s-a vazut cand fiecare isi folosea limba, iar ceilalti intelegeau exact ce spunea, pornind de la incurajari si sfarsind cu injuraturile.

Desi au trecut doar cateva zile de cand ne-am strans cu totii intr-o sala, parca toata lumea vrea sa se imprieteneasca cu toata lumea. Poate pentru ca toti stim ca o sa avem ceva de stat impreuna si ca trebuie sa ne facem viata in comunitate cat mai suportabila. Da. Exact asta suntem. O comunitate ce incepe sa se inchege. Cu fotbal si dulceata.

2006-09-06T22:44:00.000+02:00

Totul a inceput duminica, 3 septembrie 2006. A fost una dintre cele mai pline zile din viata mea. A doua zi dimineata aveam impresia ca a trecut cel putin o saptamana de cand sunt in Wuerzburg.

La ora 4:45 ma trezeam in patutul meu de fundulea, la 8 si un pic decolam dupa ce am platit 42 de euro pt 7kg in plus la bagaje, la 9:30 aterizam pe ora germaniei in "vestitul" Frankfurt Hahn, aeroportul ce nu are absolut nici o legatura cu Frankfurt am Main. Aici am facut o mica greseala si am uitat sa scot bani de pe card, asa ca am plecat spre statia de autobuz, la 200m mai la vale decat aeroportul, cu 2.5 euro in buzunar. Biletul era 10.5 si avand perspectiva unei asteptari de o ora 1/2 plus urcat dealul cu bagajele spre bancomat si coboratul lui din nou cu banii, am apelat la calitatile mele diplomatice si am reusit sa-l conving pe sofer sa platesc la destinatie, adica la Mainz.

Drumul a fost extraordinar si Bavaria (cel putin nordul ei, aka Franconia) este extraordinara. Mi-am pus castile in urechi si drumul s-a transformat intr-o plutire printre dealuri si vai pline de verdeata, sub un cer usor plumburiu. A fost aproape un vis. Am stat ca un copil mic si m-am uitat pe fereastra tot drumul de o ora.

Din Mainz am luat ICE-ul si am aflat in acest fel ca Frankfurt nu este la nord de Wuerzburg, ci la vest. Calatoria cu ICE-ul a fost si ea foarte tare. De data asta trenul m-a dezamagit (mirosuri neplacute, mers incet) si mi s-a parut cam obosit, plus ca n-a fost in stare sa recupereze 10 minute intarziere in 200 de km. Dar pasagerii au fost de poveste. Cand am intrat in compartiment am gasit o nemtoaica la 26-28 de ani, hippy, cu sosete de lana tricotate in casa, un ilicutz la fel si o fetita blonda care dormea pe ea ca o maimutica. Era o imagine de poveste pur si simplu. Apoi a mai venit un cuplu in their 50's. La nici un minut dupa ce a plecat trenul, isi scot o sticluta de sampanie si doua pahare asortate, deschid sticla si beau cu cea mai mare nonsalanta. Apoi doamna deschide o sushi away-box cu vreo 8 rolluri, ca sa mearga sampania. Am ramas cu gura cascata.

In Wuerzburg a reinceput cosmarul, caci dupa ce am carat bagajele in statia de autobuz mi-am dat seama ca nu am unul decat in minim o ora. Asa ca a trebuit sa-mi car bagajele in statia de taxiuri. Am uract intr-un mercedes ca un vapor si am purces spre locul de intalnire cu tutoreasa mea. Cat pe ce sa ratez intalnirea, taximetristul vede o tipa pe strada si presupune ca e tipa cu care trebuia sa ma intalnesc si are dreptate. Dupa ce ii platesc 10 euro pentru o cursa de 8.80, ne ia pe mine si pe tutoreasa si ne duce la poarta hostelului ca din partea casei.

Tutoreasa mea e o rusoaica scunda, complet atipic rusoaica. Mica, slaba, bruneta. Mi-a aratat camera, mi-a explicat ce mai e de facut. Cand am intrat in camera in locul ala infernal de linistit m-a apucat groaza si am rugat-o sa ma duca undeva sa mananc, sa ies mai repede de acolo. Toate restaurantele si biergarten-urile din preajma campusului erau inchise, asa ca m-a dus in centru, la 30 min de mers pe jos de campus. Am mancat ceva, mi-a mai povestit cum e cu viata pe aici si ne-am intors in campus.

M-am intors apoi in camera, dar groaza inca nu disparuse, asa ca m-am pus sa caut un japonez care scrisese pe grup si ar fi trebuit sa locuiasca in acelasi camin cu mine. Am luat fiecare usa si intr-un final, datorita organizarii nemtesti l-am gasit. L-am luat val vartej la o bere in centru. Alte 30 min pe jos, dar cel putin cu o persoana cu care puteam vorbi. Spre surprinderea mea vorbeste f bine engleza. Si mai stie si o boaba de germana, plus ca are un gadget dictionar german-japonez electronic. A fost o plimbare foarte faina ce s-a finalizat in prima parte cu o bere neagra würzburgheza si apoi cu un somn fara oase. Cam asta a fost prima mea zi in orasul piperat.

2006-09-06T22:07:00.000+02:00

Nu stiu cum sa incep mai poetic asa ca o sa renunt la poezie pentru moment. Am plecat sa cuceresc spatiul. Si am luat-o incetul cu incetul. M-am inscris la un master international. Doi ani in trei tari. Un semestru in Germania, in nordul Bavariei la Wuerzburg, unul la Kiruna in nordul Suediei, dincolo de Cercul Polar si un an in Angla sau Cehia.

In paginile blogului o sa incerc sa povestesc ce mi se intampla pe parcursul acestor 2 ani. Astept comentarii.