drumul spre casă

Planul meu de călătorie cuprindea nu mai puţin de 12 trenuri în 4 zile, cu opriri mai lungi în Stockholm, Copenhaga, Wuerzburg, Munchen şi Salzburg. A început bine, cu o oprire şi în Lulea, unde am avut parte de o minipetrecere de „la revedere” neaşteptată.

Stockholm a fost o experienţă mai puţin plăcută. La ieşirea din gară am întâlnit primul grup de compatrioţi care m-au făcut să mă felicit că nu purtam niciunul din tricourile cu BEST Bucureşti. Cum urma să stau o noapte, am căutat un acoperiş deasupra capului. Acesta s-a dovedit a fi aproape imposibil, un concert Justin Timberlake adunând toată puştimea Suediei în capitală. Mi-am odihnit totuşi oasele pe o canapea în bucătăria unui hostel, totul cu numai 22 de euro. Oraşul în sine este drăguţ, deşi un pic cam modern, după cum aveam să constat comparând cu Copenhaga.

Copenhaga s-a dovedit o adevărată bijuterie. Drumul până la Micuţa Sirenă m-a purtat prin tot oraşul şi am avut ocazia să văd că danezii sunt şi recunoscători. Churchill şi Roosvelt au statui în centrul oraşului, la loc de cinste, Winston patronând şi un părculeţ aflat între Palatul Regal şi Depozitul de Artilerie. Două surprize plăcute în Copenhaga: un cartier îmbrăcat în trandafiri, plini de flori în iunie, şi ferestrele în formă de inimă ce împodobeau toate gheretele gărzilor militare.

Am sărit din tren în Hamburg pentru a-l admira vreo jumătate de oră pe Caspar David Friedrich. Mi-am continuat călătoria spre Wuerzburg. Acolo mi-am amintit de Long Island Ice Tea şi de preţurile germane la alcool alături de o bună prietenă. Am zburat la ore matinale parţial tulburi, pentru a-mi continua drumul spre Munchen şi pinacotecile de acolo. Am văzut primul Dali în Pinakothek der Moderne şi am înţeles de ce el e Suprarealistul. Dintre cele trei pinacoteci, am lăsat de o parte Alte Pinakothek şi l-am regăsit pe Van Gogh cu unul din ultimele peisaje cu lanuri de grâu în galeria nouă. După mai bine de patru ore prin muzee, m-am prăbuşit frânt în solitarul meu compartiment cu gândul că după numai două ore urma să-mi încep perindarea prin Salzburg.

Cineva a decis că am nevoie de odihna, astfel încât Cineva a pus nişte pomi pe şine, lăsându-mă în aşteptare pentru mai bine de patru ore. Acasa la Mozart am fost întâmpinat de burniţă, întuneric şi de temerea că-mi va fi destul de dificil să ajung acasă, mai ales că trenul spre Bucureşti pleca pe la 2:20 din Salzburg. După ce am dat semnale de viaţă prin internet, m-am repezit cu mic şi mare (rucsacuri) să văd oraşul. Paşii m-au călăuzit spre cea mai frumoasă surpriză din călătoria asta. Neştiind încotro mă îndrept, am ajuns la o biserică periferică ce nu numai că avea uşile deschise, dar şi un concert de muzică clasică live. Baltimore Large Youth Orchestra cânta în oraşul lui Mozart. O oră cu muzică de vis.

Am traversat graniţa cu România. Şi totul e la fel. Mi-aş fi dorit poate un tren un pic mai curat, dar, cum nu am platit nimic deşi Interrailul nu e valabil în ţara de baştină, nu pot să mă plâng. Nu mă încearcă nici o dezamăgire, nici o frustare, nici un gust amar, dar cred că e doar o chestiune de timp.

pe rin în sus

În broşura cu care a venit biletul meu de InterRail, pentru fiecare ţară în care este valabil sunt recomandate cele mai spectaculoase trasee feroviare. Pentru România, CFR-ul recomandă Valea Prahovei. Poate InterRail-ul nu e valabil pe Mocăniţă, dar eu tocmai am trecut prin Valea Rhinului şi trebuie să spun gâtul mi s-a aflat periculos de aproape de limita de frângere, iar maxilarul mi-a rămas în poziţia „is this real?”. Ştiu, peisajele au o tendinţă nebună să rezoneze subiectiv.

Şi recunosc, lumina blândă a apusului şi Concertul pentru Vioară şi Orchestră în Re Major – op. 61 al lui Beethoven au contribuit la efectul pe care imaginile ce mi se desfăşurau în faţa ochilor l-au avut asupra mea. Dar, când aluneci pe malurile unui râu încăpăţânat sa treacă printre munţi fără să cedeze un milimetru în lăţime, când vezi barjele pline urcând şi coborând fără oprire într-un dans al bunăstării, când la fiecare cotitură a Rhinului te întâmpină o nouă fortăreaţă, într-un nou stil, care în ciuda celor sute de ani pe care le poartă te îmbie să o vizitezi aşteptându-te cu lumini în ferestre, când pe fiecare pantă viile se luptă cu pădurile într-o încleştare a frumuseţii disciplinate cu cea neîmblânzită, când fiecare sătuc te uimeşte cu propria versiune asupra arhitecturii bisericeşti, parcă concertul lui Beethoven nu face decât să-ţi redea sunetul locurilor, iar lumina apusului să-ţi confirme că binecuvântările divine şi-au găsit, odată cu râul, sălaş printre crestele munţilor.

*photo: http://www.mikejs.com/photos/2002_ger.html

sfumatto

Mă întorc acasă după aproape nouă luni de stat printre străini. 9 luni au făcut însă ca nici locurile şi nici oamenii să nu mai fie străini. Mai străin mă găsesc pe mine. Srăin de mine, străin de ce mă aşteaptă acasă, străin de familiar.

Cu siguranţă m-am schimbat. Dacă în bine sau în rău, nu sunt încă în măsură să decid. Ce pot spune însă, e că mi s-au deschis ochii, nu atât asupra lumii, cât asupra mea. Am poate aceeaşi oroare de a lua decizii. Am aceeaşi teamă de necunoscutul ce mi se întinde în faţa ochilor. Şi aceeaşi teamă că-i voi dezamăgi pe cei din jurul meu. Dar încep să întrevăd, ca în sfumatto-ul cu care Leonardo învăluie zâmbetul Mona Lisei, ceea ce vreau. Ştiu că poate e cam târziu pentru asta. Dar aşa sunt eu... un pic întârziat.

globetrotter

Toată lumea îi admiră pe globetrotteri. Sunt aproape inutili societăţii şi totuşi toată lumea îi admiră. Mai scriu o carte mai căştigă un ban, mai fac rost de un sponsor... Dar ce lasă în urmă? Mai nimic. Îşi poartă paşii pe tot globul şi nu lasă nici o urmă. Talking about stealth...

Admiraţia pentru globetrotteri e admiraţia pentru cei care pot face ceva ce tuturor le-ar plăcea să facă dar puţini găsesc curajul sau nebunia să înceapă. Pentru că dacă începi, greu te mai opreşti. Şi tuturor ne place să călătorim. Sau dacă nu să călătorim, măcar să auzim poveştile celor care călătoresc. Să vedem lumea prin ochii lor, dacă nu prin ai noştri.

Când le-am spus spacemasterilor că drumul meu spre Bucureşti va dura mai mult decât drumul lor spre Karachi, Tokyo sau Buenos Aires, nu au ezitat să-mi zică globetrotter. Alcoolul pe care-l ingerasem cu puţin timp înainte a amortizat înţelesul cuvântului, dar acum, deja în drum spre casă, mă gândesc că poate mi se potriveşte mai bine decât mă aşteptam.

2007 m-a prins în Bucureşti pentru exact 8 zile. Mai bine de o lună am fost în Wuerzburg, pentru ca apoi să examinez aurorele boreale (poate un pic mai atent decât aş fi vrut sau m-aş fi aşteptat) în Kiruna. Asta nu mă face globetrotter, ştiu. Şi nici nu vreau să fiu unul. Pentru că, spuneţi-i mândrie, aroganţă sau cum vreţi, mi-ar plăcea să las o urmă, cât de mică, în urma mea. Dar am gustat fructul călătoriei. Drumul mi-a ciocănit la uşă şi eu l-am primit în faţa mea. Acum mă întorc acasă, pentru ca în octombrie să mă mut în Praga. Şi deja mă zbat pentru câteva luni în Shanghai pentru primăvara viitoare. Şi numai gândul la asta îmi provoacă furnicături în tălpi.

anunt...

...in parcul mare din Cluj (via HotNews)