corbul

"Corbul" lui Poe, Willem Dafoe si "Cabinetul Dr. Caligari". Dark of mood.

kiruna

... sau Paradisul Alb, sau Oraşul de Nicăieri, sau Oraşul Celor O Mie De Culori De Cer. O medie de temperatură de -20 de grade, cu zăpada acoperind totul în jur şi un soare leneş ce nu vrea să părăsească linia orizontului sudic fac din Kiruna un loc exotic. La 17000 de locuitori, aproape toate instituţiile private şi publice sunt articulate hotărât: există barul din Kiruna, pubul din Kiruna, cafeneaua din Kiruna, biblioteca, banca, clubul, ş.a.m.d.

„Hambarul” nostru se află la vreo 15 minute de centrul oraşului. Încă 20 de minute de acolo, şi te afli deja în inima câmpului. Sau a pădurii. Sau a lacului îngheţat. Stau la etajul unu al caminului din Skyttegatan 20B, cu un neamţ, un francez, o franţuzoaică şi un chinez. Pe undeva pe la capăt de coridor se pare că mai există un srilankez, tot spacemaster.

Învăţăm în Space Campus, aflat undeva la 8 kilometri de oraş, lângă Institutul Suedez de Cercetări Spaţiale, în mijlocul pădurii. Odată cu sosirea noastră, s-a triplat numărul de studenţi din campus, aşa că ne simţim privilegiaţi şi oarecum stăpâni ai locului, toate facilităţile campusului şi institutului fiind la dispoziţia noastră şi a profesorilor/angajaţilor. Peste tot prin campus vezi machete de sateliţi sau de rachete şi tot felul de obiecte de artă modernă cu substrat ingineresc.

În săptămâna petrecută aici am observat că Suedia e o ţară costisitoare, dar care nu dezamăgeşte. Plăteşti mai mult, dar nu degeaba. Oamenii pot fi reci, dar sunt extrem de calmi. Vorbesc o limbă asemănătoare cu germana, dar cântată. Fiecare conversaţie este o plăcere muzicală. Nimeni nu-şi poate imagina vreo infracţiune de orice fel. Casele şi maşinile stau descuiate zi şi noapte, iar schiurile înfipte în faţa porţii.

Farmecul Kirunei e dat, însă, de lumina de aici. Parcă tot timpul e duminică dimineaţa. Soarele se mai ascunde în spatele norilor, filtrând o lumină ireală ce lasă visele să zburde în miezul zilei. O privire pe fereastră şi ochii rămân blocaţi asupra albului ce înveleşte totul şi reflectă jocurile de culori pe care soarele le face cu norii. Totul se mişcă încet, cu atenţie, ca într-un magazin de cristaluri. Aburul şi fumul de la industriile din zonă se târăsc spre cer, care parca nu vrea să primească norii artificiali, lasându-i sa plutească la doar câteva sute de metri de pământ. Iar noaptea, atunci când ai noroc de cer senin, cerul se îmbracă în culorile aurorei. Nu e uşor să vezi auroa nici măcar aici. Trebuie să ieşi din mijlocul luminilor oraşului şi să îngheţi un pic în aşteptarea ei. Dar cu siguranţă vine. Strălucitoare sau difuză, de cele mai multe ori verde, aurora vine în fiecare seară, alergând pe cer ca o hoardă de valkirii, amestecându-se cu întunericul ca laptele în cafeaua de dimineaţă. Fundalul alb este cel care scoate în evidenţă un spectacol pe care în alte părţi îl ratezi din pricina decorului prea bogat. La -20 de grade, e imposibil să rămâi rece.

spre Kiruna

Long time no see, my faithful reader! Nu ştiu de ce dar nevoia de exprimare bloggeristică mi-a scăzut drastic în ultima vreme. Totuşi, la insistenţele fanilor, sunt nevoit să fac un rezumat al călătoriei spre tărâmul gheţii.

Vinerea trecută, cu noaptea în cap, am părăsit Wuerzburgul cu destinaţia Kiruna. Fără GPS, doar cu o hartă prost tipărită şi un simulacru de indicaţii, primul checkpoint: Frankfurt Hahn (un aeroport pentru companii aeriene ieftine, stiuat la mai bine de 100 km de Frankfurt - încă încerc să găsesc motivul pentru care se numeşte aşa). Maşina: un Ford de 9 locuri. Şofer: mouah. Durata până la prima abatere de pe traseu/pseudorătăcire: 1,2 ore. Durata totală până la destinaţie: 2,5 ore. Lăsând cifrele, experienţa chiar a fost interesantă. Cu furgoneta la 120 – 130 km/h, la 5a.m. într-un trafic asemănător cu Bucureştiul pe la 6 – 7 seara în zi de lucru. În plus, şoselele Bavariei, cu viaducte, tunele şi oraşe prăbuşite în văi la dreapta şi la stânga.

Aeroportul: experienţa neplăcută a companiilor low-cost. Ieftin beletul, dar îşi scot o mulţime de bani profitând de condiţiile de călătorie concepute special în acest sens. Astfel, ne-am văzut obligaţi să plătim surplus de bagaje 5 oameni vreo 300 de euro.

Stockholm: 2.5 ore în gară, 20 de minute alergând prin oraş şi alte 20 alergând după un tren care a ţinut morţiş să-şi schimbe linia de plecare în colţul celălalt al labirintului numit Gara Centrală din Stockholm.

Trenul: o adevărată plăcere. 17 ore prin mijlocul zăpezilor, 13 dintre ele noaptea. 6 laptopuri au încins prizele din cuşeta noastră la un Starcraft. Somnic recuperator după o săptămână de coşmar. Trezire cu o cafea în vagonul restaurant, în mijlocul brazilor înmuiaţi în zăpadă. Cafea fierbinte în căldura trenului gonind printre imagini de vis alb. Nu poţi să nu te simţi bine. Nu poţi să nu zâmbeşti.

Am ajuns în Kiruna pe la 11. Ne-am instalat în căsuţa noastră care de afară ne-a produs o micuţă spaimă, dar care ne-a produs o surpriză plăcută îmbinând confortul cu un preţ mai mult decât rezonabil.

la vin

Tocmai am aflat rezultatele restanţei de Java. Amândoi învăţăceii mei au luat. Dacă pun la socoteală şi examenul de Internet Technologies unde am repurtat un succes asemănător, sunt mândru. Cam aşa se încheie primul semestru de SpaceMaster. Nu ştiu încă ce-am făcut cu restanţa de Spacecraft System Design dar acum nu prea contează. În mai puţin de 30 de ore îmi încep călătoria spre tărâmurile lapornăreilor. Ideea de vacanţă s-a tradus doar în a termina vinişorul de acasă. Mama, tata, bună treabă. Mâine mă ocup de ordine. Omul Negru vine să verifice dacă am făcut o treabă bună au ba.

Mă pregătesc să părăsesc Wuerzburgul şi mă încearcă un pic melancolia. Adevărul e că melancolia asta o am de când am sosit aici ştiind că in 5 luni voi pleca. Fiecare urcuş de Galgenberg a încercat să mi se întipărească în minte. Şi e uşor să se întâmple asta cu oraşul undeva la picioare, cu nori, ploaie, ceaţă, soare sau cer sângeriu. Cu o pajişte verde în mijlocul iernii şi copii ridicând zmee la fiecare adiere de vânt. Nu realizez exact cât timp a trecut exact de la vacanţa de Crăciun. A fost ciudat să constat că pe zi ce trece am mai multe lucruri de făcut, mai puţin timp de somn, şi din ce în ce mai puţin contact cu restul lumii. Acum s-a terminat şi sunt un pic debusolat. Nu mă mai trezesc la 5. Nu mai plec la 8:30 spre biblioteca. Seara urc dealul dinspre centru în loc să-l cobor dinspre facultate. Nu mai am nimic pe pereţii camerei. Am expediat-o pe Kiruna. L-am expediat pe Poldie. Mi-a mai rămas newyorkeza. O iau în braţe şi merg mai departe. Sweden, here I come!

tehnologie

"Helical antennas are best suited for animal tracking and space communication."

nu s-a terminat, dar...

După mai bine de trei luni de lucru, puiul nostru de satelit, micuţul CanSat MacJyz a ieşit în lume. Cu capul sus. Am trei săptămâni cu o medie de 12 ore pe zi de calculator şi maxim 5 ore de somn. Am picat un examen, am luat unul, aştept rezultatele la două. După două zile în care moralul mi-a fost la nivelul genunchiului de furnică şi o noapte nedormită, am prezentat CanSatul. Pentru cei mai ingineri, pregătesc un post mai detaliat. Până atunci, rezultatul ultimei săptămâni, MacJyz – The WebPage cu date live, de la prezentare. Back on track...


P.S. Nu poti sa nu recunosti mana lui Marius... Thanks Bro!

Yoyo

Camille Saint Saens - Carnavalul Animalelor...

20's Blue New York

George Gershwin isi imprumuta "Rapsodia..." baietilor de la Disney, iar New Yorkul postdepresiv capata culoare.

pas de tango

cuitlacoche

Sonoritatea aztecă a acestui cuvânt nu înşală aparenţele. Adus de mexicani, produsul denumit în acest fel atacă tradiţionalismul european în materie de agricultură şi alimentaţie. Nu este nici mai mult nici mai puţin decât ceea ce, în limbaj popular, românul care a ajuns într-un lan de porumb (fie şi aflat pe marginea şoselei) recunoaşte sub denumirea de „tăciunele porumbului”. Un pic prelucrat, cuitlacoche se prezintă sub forma unei substanţe păstoase, de culoare neagră şi intruziuni de origine zea-mayisiană. Un gust original se ascunde în spatele unei texturi ce îmbină solidul cu lichidul într-un noroi (ţinând cont şi de culoare, termenul nu este exagerat) din care nu lipseşte amintirea sporilor ciupercii de bază. Gustul uşor sărat şi picant, se descoperă treptat, sfârşind într-o subtilă aromă de ciuperci. Aprecierea mea asupra acestui fel de mâncare se rezumă la a spune că (deocamdată) nu mi s-a făcut rău. Totuşi, există sute de reţete de a prepara cuitlacoche. Chiar dacă varianta pe care am încercat-o nu m-a încântat, aş vrea să mai încerc câteva, înainte de a-mi da verdictul final.

primăvară?

Mi-am luat aparatul pe drumul spresupermarket, şi iată ce am prins: floricele şi păsărele (remember luscinia?)...

linii&culori

"I have slowly learned about the pattern of the grass, the trees, the structure of birds and other animals like insects and fish, so that when I am 80, I hope to be better. At 90 I hope to have caught the very essence of things, so that at 100 I will have reached heavenly mysteries. At 110, every point and line will be living." (Katsushika Hokusai, 16 years before his death at age 89)

Move your ass! Your head will follow...

Euromân

Un zbor în care mi-am dat seama că ignoranţa este o binecuvântare (dacă nu chiar ignoranţa – care are o tentă peiorativă, atunci necunoaşterea). De cum s-au pornit motoarele Airbusului 318, o vibraţie nelalocul ei s-a făcut simţită până când am ajuns mult deasupra peticelor galben-maroniu-negru. În plus trenul de aterizare a scos un zgomot asemănător cu cel pe care îl face luneta stângă a Ticutzului de când i s-a stricat macaraua. Cu toate astea, am ajuns în Munchen fără probleme.

Înainte de plecare însă, gândurile nu-mi stăteau la zborul propriu-zis ci la ce se va întâmpla cu bagajele mele în timpul zborului. Problemele începeau cu CanSatul care se găsea plasat strategic în mijlocul rucsacului, lângă tradiţionalele sticle de plastic de 2-2,5 litri de vin şi ţuică de la tata. Dacă treceam de restricţiile cu privire la explozivii lichizi, următoarea barieră era ridicată de cele cu privire la alimente. Una bucată de muşchiuleţ porcin afumat se odihnea alături de două-trei x 150cm2 slănină afumată provenind de la acelaşi grohăitor, vis-a-vis de două felioare neamărinsciene de brânzulică adevărăcioasă. Asta pe lângă duzina de şniţele pe care iubita mea mamă a binevoit să mi le împacheteze cu gândul la drumul meu prin proaspăta mea patrie, Europa.

Cu uşurare (şi la figurat şi la propriu după ultimul tuborg made in Romania pe care l-am servit pe avion) mi-am recuperat bagajele şi m-am îndreptat plin de avânt spre o aşteptare de două ore în Hauptbahnhoff-ul munchenez. Şi cum puiul de pe avion fusese cam sfrijit, mi-am găsit o bancă şi m-am aşezat la masă. Pe banca semiboschetară din gară, cu şniţelul în gură, vinul şi porcul în rucsac şi Time-ul, laptopul şi CanSatul în ghiozdan, m-a lovit... M-a lovit gândul că, da domle, sunt european. Că, vorba băsescianului, (citat în Time) „It is the road of our future. It is the road of our joy.” Şi, prezidenţial vorbind, eu mi-s pe drumul către viitor (cu viitorul parţial în buzunar, că de... o fi el mic, da’ e pui de satelit...) şi chiar spre bucurie (amu, zi-mi şi mie care nu mi te-ai bucura la un muşchiuleţ afumat cu un strop de vin sau o slăninuţă cu 50 de caisă – Corrina, pentru tine doar lichidul).

Am avut o discuţie acum vreo două seri cu domnul Răzvan Oricum. Şi dumnealui mi-a împărtăşit viziunea pe care o are despre România. Conform acesteia, cheia succesului pentru ghiveciul pontic are două coordonate: inovaţia tehnologică şi industria creativă. Şi de ce nu ar fi aşa? Doar ele exploatează la maxim două din calităţile de bază ale românului: lenea şi băşcălia. Lenea se află la loc de cinste între genele multor români şi poate genera inovaţie tehnologică (unul dintre marii leneşi ai acestei părţi de Evropă, mouah, a realizat prototipul primei maşini electrice de tocat carne pe bază de bormaşină). Şi ce combustibil este mai bun pentru motorul industriei creative decât băşcălia sau/şi mioritica transhumanţă de la haz la necaz. Lenea şi băşcălia, un adevărat duo de coarde bahice ce parţial se suprapun şi în rest se completează, sunt coatele cu care ne putem face un loc european călduţ şi respectat. Le avem din plin, de ce să nu le utilizăm?

Evident, din ecuaţia viitorului României n-ar trebui să lipsească cei care chiar fac ceva, i.e. cei care muncesc. M-am gândit un pic, neştiind ce rol să le acord în noua Euromânie. Mi-am dat până la urmă seama că aceştia erau deja europeni îniante de 1 ianuarie. Şi că nu pot decât să facă cele ce făceau deja: „dacă-i popă, să citească, dacă-i bou, să tragă”.

Trăgând linie, cu purcel, ţuică şi satelit, lene, băşcălie şi chiar muncă, avem loc în Europa. Şi avem loc ca români.

nonDisclamer: Autorul îşi asumă responsabilitatea tuturor afirmaţiilor, având o perspectivă transversală... europeană de ansamblu, începând cu mocirlele satelor de Bărăgan, prin microbuzul de Fundulea şi metroul de Bucureşti, până la ICE-ul nemţesc.

zbor

Asta fac acum. În acorduri de Vivaldi mă legăn deasupra Bucegilor. Albastru fără nori. Şi zăpadă orbitoare. O câmpie de aburi se sfârşeşte într-un roz pal ce trece prin alb şi se uneşte cu albastrul de deasupra. Trebuie să văd ce e cu albul ăla acolo...

Aşa mi se încheie vacanţa de Crăciun. 2 săptămâni cât pentru patru luni, două săptămâni cât patru luni. Am deschis pacheţelul în care am lăsat totul când am plecat. Nimic nu s-a schimbat. Ai mei părinţi şi-a mea mamaie m-au preluat sub aripioara de cloşcă, m-au primenit, m-au hrănit (un plus de 3 kg în două săptămâni, nu-i de ici de colo.. şi ciolanul.. ciolanul afumat cu fasole...), mi-au ascultat şi ultima dorinţă. Cum să nu-i iubeşti?

Corrina mea... M-am speriat un pic că n-ar mai fi la fel. Dar nu... Aceeaşi mână în mâna mea. Aceeaşi minte brici să-mi tempereze fuzzy-ul cenuşiu. Acelaşi motoraş cu tors pisicos. Croquis de amor: Violet de uz extern, ştanţare newyorkeză.

Un revelion de pomină, patru zile de ghinion genial şi un Sfânt Ion prematur cu final muzical. Cu vinişor de Fundulea şi cârnăciori din mâna mea. Cu cărniţă afumată a la Ion şi Stracraft pe rupte. Cu pulovăr roşu de la Bui şi acel pomello, fruct de interval, de la mama tuturor (a Corinei, a mea, a Mutzului a Bufficei şi-a Foxaney). Cu pâine de casă a la doamna Borşan şi mers prin viscol în miez de noapte cu gagici de soi şi scop de bere. Cu plachetuţa americană şi Marius plimbăreţ. Cu unchiu Nelu la vioară, muzicuţă şi chitară. Cu improvizaţie Pandelesciană pe ritmuri de „Cât te-am iubit Paraschivo”. Cu sărut de Corrina şi zâmbet de Corrina şi dragoste de Corrina.

Las astea în spate. Sunt un pic trist şi melancolic. Nu îmi dau seama de ce doar un pic... Poate pentru că toate astea s-au înfipt bine în mine. Ca dinţii de lup. Ca acele de brad. S-au înfipt în mine şi zboară cu mine.

marius

Întâmplarea face să scriu acest post în camera unde în urmă cu vreo 15 ani îi scoteam un dinte în timpul unei partide de „karate”, unde tot pe atunci îi prindeam capul sub pat, unde am spart geamul în urma unei sesiuni de wrestling, unde făceam planuri şi calculam ce şi cum o să fie peste 10 şi peste 15 ani.

Au trecut cei 10-15 ani şi calculele noastre s-au dovedit eronate. Nici măcar cele de acum cinci ani nu au o valabilitate mai mare astăzi. Cu greu aş fi crezut atunci pe cineva dacă mi-ar fi spus că eu voi ajunge să studiez sateliţi şi orbite, iar Marius va face altceva decât fotbal de performanţă. Aproape de „revelionul integrării”, eu mărşăluiesc prin Europa în căutarea unui master în ştiinţe spaţiale, iar Marius îşi face loc cu coatele în lumea liniilor şi a culorilor.

Nu sunt nici trei ani de când Marius şi-a pus ghetele în cui, punând capăt unei cariere ce nici nu începuse. Tânărul nostru descoperise de aproape un an arta 3D pe calculator şi începuse deja să-i dezlege îmbrligatele-i iţe când a realizat că în fotbal nivelul mediu de inteligenţă oscilează nehotărât în jurul valorii de 0. Ca tânără speranţă a fotbalului românesc şi pandelesc, nu a putut spune un nu hotărât, dar a aplicat tactica sabotajului până când cea a şantajului a devenit mai profitabilă. Astfel, Marius renunţă (pe ştate, doar temporar) la fotbal, dedicându-se studiului întru admiterea la Arhitectură. În doar doi ani, trece de la desenul careului pentru „X şi 0” în timpul orei de mate la „admis” la fără plată.

Dintr-una într-alta Marius al nostru devine din ce în ce mai serios cu desenul. Nu cred că am cunoscut pe nimeni care să fie atât de pasionat cum e el de desen. Sute şi mii de schiţe, sute şi mii de ore de lucru. Pasiunea şi munca împreună cu susţinerea comunităţii de pe VisualArt îl ajută să fie într-o evoluţie continuă. E suficient să-i răsfoieşti sketchbook-ul ca să-ţi dai seama de asta.

Două sunt motivele ce m-au determinat să scriu acest post. Primul este faptul că mie îmi lipsesc pasiunile, iar atunci când găsesc pasiunea în altcineva sunt cuprins de o admiraţie asemănătoare cu a unui copil în faţa supereroului preferat. Celălalt, este dorinţa ca lumea să ştie că Marius este fratele meu, iar eu sunt mândru de fratele meu.

spre Praga

În weekend-ul dinaintea plecării spre eterna şi fascinanta, am decis să vedem o ţâr de lume. Şi cum lumea pare mai mică atunci când te găseşti în mijlocul ei, cele 7 ore de tren spre Praga nu ne-au speriat. Pluralul include eul narator, două bucăţi franţuzoaice, una bucată francez şi una bucată cehoaică.

Am pornit din Oraşul Condimentat la cântatul cocoşului. Ţinând cont de succesiunea evenimentelor, putea foarte bine să fie cântatul cucuvelei. Astfel, înainte de a ajunge pe peronul de start, aflăm că datorită unui accident pe linia spre Nuerenberg, va trebui sa ne mutăm în autobuze şi apoi din nou în tren. Întârzierea de 20 de minute are efectul unui bulgăre de zapadă galbenă. Călătoria de sub 7 ore şi 3 schimbări de tren se dilată brusc la 10 ore şi 7 transferuri (Danke schoen DB!!).

Sosirea în Nuerenberg ne aduce şi ea o sentinţă. Deşi cele două minute dintre trenuri ar fi fost suficente pentru transfer, o sinapsă lipsă pe traseul germană-cehă-engleză mă lasă perplex cu ochii în urma trenului ce tocmai părăsea staţia. Marcela, cehoaica, a uitat/omis să ne transmită indicaţiile conductorului de tren cu privire la legătura noastră spre Praga. Sentinţa: încă o oră de aşteptare.

Aceeaşi sinapsă lipsă este cauza următorului eveniment. Trenul care ne-a cules din Nuerenberg s-a despărţit în două direcţii. Bineînţeles, noi am plecat în direcţia greşită. O nouă prelungire a calvarului drumului spre Praga: +4 schimbări de tren; +3 ore de mers.

Într-un final apoteotic, ajungem la graniţă. Perfecţiunea trebuie admirată oriunde poate fi găsită. De aceea, momentul în care Laure realizează că vrea să treacă graniţa având ca unic document oficial cartea de credit, m-a lăsat cu gura căscată şi privirea plină de o admiraţie asemănătoare cu cea pe care o simţi privind un nud de Michelangelo. 20 de minute am râs în continuu. Am coborât într-o localitate de frontieră, în mijlocul pustietăţii. Următorul tren în direcţie inversă era abia peste o oră şi jumătate. În 20 de minute am străbătut sătucul în toate direcţiile şi ne-am îndreptat spre singurul loc aparent interesant, o pădure de brazi.

Am luat trenul înapoi, iar şirul ghinioanelor s-a oprit. În mai puţin de o oră jumate am ajuns din nou în Nuerenberg. Am decis să nu pierdem ziua complet şi am vizitat oraşul. N-am văzut tribunalul, dar am văzut o minunată străduţa ce mi-a adus aminte de Aleea Diagon din Harry Potter, un genial de tipic restaurant italienesc (în poză observaţi în fundal, inclusiv „la mamma” ce supraveghează buna desfăşurare a activităţii) şi locul de unde Hitler îşi ţinea discursurile în faţa naţiunii.

Ultimele răbufniri de ghinion ale zilei de sâmbătă le-am avut pe drumul de întoarcere. Piaţa de Crăciun (una dintre cele mai mari din Germania) şi stadionul echipei locale s-au golit în trenul pe care l-am luat spre casă. Transportaţi pe sistemul berbecuţilor machedoneşti, am ajuns într-un final înapoi de unde am plecat cu mai bine de 14 ore în urmă. Iar cireaşa de pe tort a mâncat-o când ne-am dat seama că am lăsat sa plece fără noi ultimul autobuz spre casă şi a trebuit să urcăm vestitul Galgenberg pe jos.

Final perfect pentru o zi perfectă.

Leapşă 2

O lipsă de inspiraţie cumplită m-a lovit în ultima săptămână. Bucuria cititorilor mei de blog care nu au mai avut de suferit din pricina mea. Între timp m-a lovit cocoonus şi corrinus cu una bucată leapşă constând într-un chestionar simpatic. Începem:

1. Luati cartea cea mai la indemana, deschideti la pagina 18 si scrieti aici al 4-lea rand
"…există în concepţia ortodoxă. ‘Iar dacă nimic iraţional nu se află…’ ” (Filocalia, vol.2, ed. Humanitas)

2. Fara sa verificati, cat e ora?
11:30

3. Verificati
11:13

4. Cum sunteti imbracat?
pantalon scurt, tricou verde vechi si papuci de casă

5. Inainte de a raspunde la acest chestionar, la ce va uitati?
la monitor

6. Ce zgomot auziti in afara celui al calculatorului?
Mutzul spălându-se în fotoliu

7. Cand ati iesit ultima data si ce ati facut cu ocazia respectiva?
ieri seara. mi-am cules mândruţa de la aeroport

8. Ati visat ieri noapte?
inginerii nu visează. ei proiectează

9. Cand ati ras ultima oara?
Râd de fiecare dată când îmi deschid MSN-ul. Am un status f. haios: “Life is nature's way to keep meat fresh.”

10. Ce aveti pe peretii incaperii unde sunteti?
Hmm… Păi un Sf. Ilie, un portret, un tablou cu niste garoafe, ultima creaţie a artistului familiei (portret de general armaghedonic)…

11. Daca ati deveni multimilionar peste noapte, care ar fi primul lucru pe care l-ati cumpara?
o bancă (instituţie bancară – să evităm confuziile): “şi dacă ai mulţi bani, ce-ţi mai doreşti? Mai mulţi bani…”

12. Care este ultimul film pe care l-ati vazut?
Pirates of the Caribbean: Dead Man’s Chest. Mai slăbuţ decât primul, dar totuşi drăguţ.

Will Turner: What vexes all men? Tia Dalma: What, indeed. Gibbs: Well, the sea! Pintel: Sums! Ragetti: The dichotomy of good and evil. Jack Sparrow: A woman.

13. Ati vazut ceva neobisnuit astazi?
Mda.. Parcul Tineretului pe fereastră… Eram obişnuit cu parcarea mea din Galgenberg…

14. Ce parere aveti despre acest chestionar?
Funny… Makes you think… Not so much, though…

15. Spuneti-ne ceva ce nu stim inca
înclinaţia pământului faţă de planul orbital este de 23,4 grade. De aceea iarna nu-i ca vara.

16. Care ar fi prenumele copilului dvs. daca ar fi vorba de o fetita?
Una - genial de simplu (oare Clarice ştie? :P ).

17. Care ar fi prenumele copilului dvs. daca ar fi vorba de un baiat?
Constantin – îmi place şi face parte din tradiţia familiei…

18. V-ati gandit deja sa locuiti in strainatate?
Sunt deja acolo. Dar nu simt ca “locuiesc”. Nu pot “locui” decât în România. În rest, sunt în tranzit.

19. Ce ati dori ca D-zeu sa va spuna cand intrati pe Portile Raiului?
Bine-ai venit! Prietenii tăi te-aşteaptă…

20. Daca ati putea schimba ceva in lume in afara de politica, ce ati schimba?
Bătând din palme, nimic. Trăim într-o lume perfectă.

21. Va place sa dansati?
Da. Cu graţia unui elefant şi agilitatea unei ţestoase.

22. George Bush?
Nu-i vina lui.. L-au maltratat necorespunzător când era mic…

23. Care a fost ultima chestie pe care ati vazut-o la televizor?
”Hârtia a fost albastră”

24. Care sunt cele 4 persoane care ar trebui sa preia acest chestionar?
cred ca la mine-i cap de linie…

Roger ‘nd out!...

Croquis shake de căpşuni

rană de phoenix , suspin de dragon în ochi de viking

Croquis în viteză

plumb la deal cu torţa pâlpâind, argint viu coborând cu raza de lună

Croquis de piatră

trufaş mă priveşti din ceaţa de toamnă marmură de Goliat în platoşă de lumină palidă lumânare în miez de noapte impresie imposibilă a mea şi pentru mine