Lupta lui Iacob cu Îngerul este un episod biblic pe cât de neclar, pe atât de comentat. Iacob se întoarce în ţara sa după mulţi ani de exil. Se întoarce încărcat de bogăţii să-l întâlnească pe Esau, fratele său şi pricina exilului. În ultima noapte înaintea revederii, Iacob rămâne singur se luptă cu „un om” până în zori. Înainte de a se lumina, „omul” vrea să plece, dar Iacob nu-l lasă până când nu este binecuvântat.Rembrandt prezintă această luptă într-un mod cu totul neobişnuit. Cele două figuri ocupă aproape în totalitate pânza. Plasându-le într-un fundal amorf, maestrul le scoate din timp şi spaţiu. Momentul este static, în ciuda a ceea ce ar trebui să reprezinte. Pare că nimic nu s-a întâmplat înainte şi nimic nu se va întâmpla după. O îmbrăţişare eternă.
E suficient să vezi „Orbirea lui Solomon” ca să-ţi dai seama că lui Rembrandt nu-i lipseşte capacitatea de a reprezenta dinamica unei lupte. Îmbrăţişarea statică din „Iacob şi Îngerul” ridică un prim semn de întrebare. Oare chiar este o luptă?
Aripile îngerului se estompează în fundal, iar figura feminină a acestuia transformă încleştarea luptei într-o îmbrăţişare aflată între erotism şi maternalitate. Ochii închişi ai lui Iacob şi poziţia lui îmi aduc aminte de Pieta a lui Michelangelo.
Vechiul Testament povesteşte cum lui Iacob i-a fost zdrobită coapsa. Îngerul lui Rembrandt are mâna stângă peste coapsa lui Iacob. Dar gestul este departe de o lovitură. Mai degrabă e binecuvântarea pe care o cere patriarhul şi în urma căreia Iacob devine Israel, părintele evreilor. Astfel, eroticul îmbrăţişării îşi găseşte o explicaţie în caracterul ei fecundator.
Un comentariu:
ingerul ala e chiar foarte feminin!
Trimiteți un comentariu