Euromân

Un zbor în care mi-am dat seama că ignoranţa este o binecuvântare (dacă nu chiar ignoranţa – care are o tentă peiorativă, atunci necunoaşterea). De cum s-au pornit motoarele Airbusului 318, o vibraţie nelalocul ei s-a făcut simţită până când am ajuns mult deasupra peticelor galben-maroniu-negru. În plus trenul de aterizare a scos un zgomot asemănător cu cel pe care îl face luneta stângă a Ticutzului de când i s-a stricat macaraua. Cu toate astea, am ajuns în Munchen fără probleme.

Înainte de plecare însă, gândurile nu-mi stăteau la zborul propriu-zis ci la ce se va întâmpla cu bagajele mele în timpul zborului. Problemele începeau cu CanSatul care se găsea plasat strategic în mijlocul rucsacului, lângă tradiţionalele sticle de plastic de 2-2,5 litri de vin şi ţuică de la tata. Dacă treceam de restricţiile cu privire la explozivii lichizi, următoarea barieră era ridicată de cele cu privire la alimente. Una bucată de muşchiuleţ porcin afumat se odihnea alături de două-trei x 150cm2 slănină afumată provenind de la acelaşi grohăitor, vis-a-vis de două felioare neamărinsciene de brânzulică adevărăcioasă. Asta pe lângă duzina de şniţele pe care iubita mea mamă a binevoit să mi le împacheteze cu gândul la drumul meu prin proaspăta mea patrie, Europa.

Cu uşurare (şi la figurat şi la propriu după ultimul tuborg made in Romania pe care l-am servit pe avion) mi-am recuperat bagajele şi m-am îndreptat plin de avânt spre o aşteptare de două ore în Hauptbahnhoff-ul munchenez. Şi cum puiul de pe avion fusese cam sfrijit, mi-am găsit o bancă şi m-am aşezat la masă. Pe banca semiboschetară din gară, cu şniţelul în gură, vinul şi porcul în rucsac şi Time-ul, laptopul şi CanSatul în ghiozdan, m-a lovit... M-a lovit gândul că, da domle, sunt european. Că, vorba băsescianului, (citat în Time) „It is the road of our future. It is the road of our joy.” Şi, prezidenţial vorbind, eu mi-s pe drumul către viitor (cu viitorul parţial în buzunar, că de... o fi el mic, da’ e pui de satelit...) şi chiar spre bucurie (amu, zi-mi şi mie care nu mi te-ai bucura la un muşchiuleţ afumat cu un strop de vin sau o slăninuţă cu 50 de caisă – Corrina, pentru tine doar lichidul).

Am avut o discuţie acum vreo două seri cu domnul Răzvan Oricum. Şi dumnealui mi-a împărtăşit viziunea pe care o are despre România. Conform acesteia, cheia succesului pentru ghiveciul pontic are două coordonate: inovaţia tehnologică şi industria creativă. Şi de ce nu ar fi aşa? Doar ele exploatează la maxim două din calităţile de bază ale românului: lenea şi băşcălia. Lenea se află la loc de cinste între genele multor români şi poate genera inovaţie tehnologică (unul dintre marii leneşi ai acestei părţi de Evropă, mouah, a realizat prototipul primei maşini electrice de tocat carne pe bază de bormaşină). Şi ce combustibil este mai bun pentru motorul industriei creative decât băşcălia sau/şi mioritica transhumanţă de la haz la necaz. Lenea şi băşcălia, un adevărat duo de coarde bahice ce parţial se suprapun şi în rest se completează, sunt coatele cu care ne putem face un loc european călduţ şi respectat. Le avem din plin, de ce să nu le utilizăm?

Evident, din ecuaţia viitorului României n-ar trebui să lipsească cei care chiar fac ceva, i.e. cei care muncesc. M-am gândit un pic, neştiind ce rol să le acord în noua Euromânie. Mi-am dat până la urmă seama că aceştia erau deja europeni îniante de 1 ianuarie. Şi că nu pot decât să facă cele ce făceau deja: „dacă-i popă, să citească, dacă-i bou, să tragă”.

Trăgând linie, cu purcel, ţuică şi satelit, lene, băşcălie şi chiar muncă, avem loc în Europa. Şi avem loc ca români.

nonDisclamer: Autorul îşi asumă responsabilitatea tuturor afirmaţiilor, având o perspectivă transversală... europeană de ansamblu, începând cu mocirlele satelor de Bărăgan, prin microbuzul de Fundulea şi metroul de Bucureşti, până la ICE-ul nemţesc.