duminică, octombrie 29, 2006

vineri, octombrie 27, 2006

175 de salad dressing-uri


Datorita lui Gioco am descoperit TED Talks. A fost dragoste la prima vedere. I-am vazut pe Hans Rosling cu al sau Gapmind, Tony Robbins, David Pogue, Rick Warren si altii. Nume ce nu-mi spuneau nimic au dezvaluit persoane absolut extraordinare.

Astazi am vazut un talk cu Barry Schwartz. Tipul a scris o carte, "The Paradox of Choice - Why More is Less", iar tema ei a fost si tema talk-ului. Ideea este foarte simpla: sa alegi dintre 175 de salad dressing-uri aduce dupa sine numai lucruri neplacute: paralizia din momentul alegerii ("ce sa aleg?"), deziluzia din momentul utilizarii ("numai asa cum imi imaginam nu e!") si frustrarea responsabilitatii alegerii ("eu sunt vinovat pentru ca am ales sosul asta..").

Pentru mine alegerile sunt un chin. La restaurant sunt ultimul care decide ce sa comande si imi atrag oprobiul din partea comesenilor flamanzi datorita timpului indelungat de care am nevoie pentru a ma decide. Astazi am intrat intr-un supermarket si am stat 10 minute gandindu-ma ce detergent sa cumpar. Sa zicem ca asta e o decizie usoara ce se poate baza pe experienta si pe niste calcule de genul "platesc x/kg, folosesc y kg, z este detergentul pe care il vreau". Ieri insa am aflat ca exista o probabilitate destul de mare sa ajung sa studiez anul doi al SpaceMaster in Praga. Desi cu o saptamana inainte ma aratam incantat de aceasta perspectiva, o data pus in fata faptului (quasi)implinit atitudinea mea s-a schimbat brusc. E adevarat ca prima mea optiune fusese Cranfield in Anglia, dar asta nu putea sa justifice starea mea. Gandite lucid, avantajele si dezavantajele fiecareia dintre universitati le fac echivalente pentru mine. Totusi, ceeasi nemultumire ar fi aparut probabil si daca as fi mers la Cranfield.

Ce e de facut? E vreo reteta prin care libertatea de a alege sa nu aiba efecte adverse? Este mai buna lipsa posibilitatii de a alege? Exista vre-un numar magic care sa faca din alegere un proces prin care sa-ti exerciti libertatea si in acelasi timp sa nu te simti nici paralizat, nici nemultumit, nici frustrat? Poti sa-ti limitezi asteptarile asupra alegerii pe care ai facut-o? Cu cat petreci mai mult timp facand o alegere cu atat asteptarile tale cresc. E mai bine sa nu te gandesti la ce alegere faci? Daca as gasi un raspuns convingator la intrebarile astea, viata mea s-ar imbunatati considerabil. Dar daca intrebarile au mai multe variante de raspuns, pe care din ele as alege-o?

vineri, octombrie 20, 2006

punga de plastic

Beijing, China, 5 iunie 1989. La un minut de piata Tiananmen un anonim intra fara sa vrea in istorie. Omul in camasa alba se asaza in fata coloanei de tancuri. Are doua sacosi pe care nu le paraseste nici o secunda. Opritul coloanei de tancuri e la fel de important ca masa de seara. Nu e erou. E doar in trecere.



Toata lumea il cunoaste drept "tank man". Vicky mi l-a prezentat drept "plastic bag man" si cred ca numele asta e mai potrivit. Banalitatea ce inconjoara punga de plastic inconjoara si lupta impotriva a tot ceea ce este contrar bunului simt. Nu libertati, nu drepturi - ele presupun definitii riguroase gandite, analizate, pompoase - doar bunul simt dictat de constiinta. El spune "Nu." si actioneaza fara gesturi mari si fara avant. "Nu pot sa va las sa treceti mai departe pentru ca stiu ca o sa omorati oameni. Uite.. Am cumparat de-un hot-pot. Va invit la mine la cina. Ne strangem toti in jurul pot-ului, vorbim, mancam, mancam, vorbim. Hot-pot-ul e bun. Sa ucizi e rau."

marți, octombrie 17, 2006

de dragoste...


De mult negru ma albisem
de mult soare ma-nnoptasem
de mult viu ma mult murisem
din visare ma aflasem.

Vino tu, cu tine toata
ca sa-ntruchipam o roata.
Vino tu, fara de tine
ca sa fii cu mine, mine.
O, rasai rasai rasai
pe infernul meu un rai
O, ramai ramai ramai
Palma bate-mi-o in cui
Pe crucea de carne
Cand lumea adoarme.

rocket science

A inceput scoala. Pe bune. Mi-am dat seama de asta in momentul in care am vrut sa-mi iau obisnuita cafea de la ora 10:30. In cafetteria nu aveai loc sa te asezi la nici una dintre cele 30-40 de mese, iar pe langa automatul de cafea se invarteau cel putin vreo zece studenti adormiti. Campusul a prins viata si la fel s-a intamplat si cu cursurile noastre.

Am avut azi primul curs de Space Dynamics. E sustinut de doi tipi, fiecare cu cariere strong in industria spatiala asa ca e de asteptat sa fie cel putin bun. Inceputul a fost mai mult decat promitator. Trei ore si jumatate, cu o pauza de 15 minute au zburat pur si simplu. Daca mai aveam dubii legate de venirea mea aici, acestea s-au spulberat. Asta vreau sa fac. Poate un pic mai mult daca reusesc sa-mi iau licenta de pilot si parasutism.

Tehnologia spatiala este ceva ce frizeaza paradoxul. De exemplu, satelitii de telecomunicatie ce geostationeaza la 35000 km altitudine ocupa un spatiu in care inghesuiala devine de nesuportat. Este nevoie sa se elimine satelitii mai vechi pentru a face loc altora noi. In spatiu nu mai e spatiu! Apoi precizia cu care se lucreaza este... "astronomica". Oglinzile lui Hubble - bunicutul telescop spatial - au avut nevoie de o precizie in slefuire comparabila cu slefuirea unui lac inghetat cu suprafata de 80km2 la o inaltime relativa maxima de un micron (nu prea le-a iesit din prima, dar s-au descurcat pana la urma). Daca asta pare un caz particular, sa trecem la un domeniu mai familiar mie (si automatistilor in general). Pozitionarea unui satelit trebuie controlata astfel incat sa se atinga o precizie de 0,0003 grade. Din aceasta cauza, tot pentru Hubble, este necesara compensarea diferentei dintre fortele de gravitatie ce actioneaza la capetele lui (Hubble e lung de approx 5 m!).

O alta realizare incredibila este epopeea lui SOHO. Acesta este un satelit ce studiaza vantul solar undeva la 1,5 milioane de km intre Pamant si Soare. La un moment dat a fost pierduta legatura de comunicatie si nu s-a mai stiut nimic despre el, considerandu-se incheiata existenta lui dintr-un punct de vedere strict utilitarist. Dupa doi ani SOHO a fost regasit (acul in carul cu fan capata o noua perspectiva). Dupa ce i s-a determinat pozitia s-a reusit reactivarea lui ("it was kicked back to life"). In 2006 a implinit 10 ani de activitate, desi initial i se estima o durata de viata de maximum 2 ani.

Inchei postul cu una din fotografiile pe care SOHO le-a intors de curand. Cum ar spune americanul: "I love this game!"

miercuri, octombrie 11, 2006

Inutil

Fiori reci mi se coboara pe spate. Ochii mi se maresc si se blocheaza inghetati in fata machetei. Un zambet amar imi rasare pe fata si un nod dureros mi se opreste in gat. De sus, din spate si din fata, aproape 1500 de nume ma privesc triste, stranse unele in altele pe placile de marmura neagra. Nu au avut loc 5000. In jurul meu cateva resturi din trasoarele care au marcat inceputul si mostre din bombele ce au marcat sfarsitul. Camaruta in care ma gasesc pare dimensionata special pentru a sugera cele 17 minute ale atacului. 17 minute de noapte senina au umplut timp de doua saptamani cerul de fum si flacari, un turn biblic vizibil de la aproape 200 KM.

In fata mea e o macheta a Wuerzburgului dupa noaptea de 16 martie 1945. Acuzatoare, perspectiva pe care o ofera este cea pe care au avut-o echipajele celor 230 de bombardiere britanice pe drumul de intoarcere, mai putin fumul si focul. 380.000 de bombe incendiare au maturat orasul, coborand iadul a 2000 de grade pe strazile medievale. De ce? De ce peste 1000 de oameni si masinile lor zburatoare au ales sa-si elibereze sutele de tone de artificii peste Wuerzburg? De pe site-ul Royal Air Force extrag fraza: "Würzburg contained little industry and this was an area attack". Adica degeaba. Ba nu, am gasit un motiv oferit de un istoric pentru alegerea tintelor bombardamentelor: "Some ... like Würzburg or Pforzheim, were selected primarily because they were easy for the bombers to find and destroy. Because they had a medieval centre, they were expected to be particularly vulnerable to fire attack." (Detlef Siebert). Explicatia este mai mult decat relevanta pentru importanta strategica a bombardarii Wuerzburgului: orasul a fost bombardat pentru ca putea fi bombardat cu eficienta maxima. Intr-adevar, eficienta maxima: 89% din oras sa transformat in fum.

Istoria are o placere nebuna in a se invarti. Pe 26 Aprile 1937, "Legiunea Condorul" - cea mai importanta contributie nazista in Razboiul Civil spaniol- a inaugurat ceea ce se cheama "bombardamentul psihologic": atacul civililor in scopul cresterii presiunii pe care acestia o exercita asupra guvernului in favoarea capitularii. Desi aceasta teorie nu a putut fi confirmata niciodata - din contra chiar, incapatanarea si dorinta de lupta a britanicilor au sporit in urma bombardamentelor nemtesti asupra oraselor de coasta - chiar britanicii si americanii, promotorii civilizatiei, ai drepturilor omului si ai democratiei, s-au folosit de ea pentru a scuza Wuerzburgul, Dresda - cu cei 25 - 35000 de morti in noaptea Sf. Valentin din 1945 si tot orasul vechi distrus - Hamburgul, Hiroshima si Nagasaki (ultimele doua 210.000 morti and counting).


Cele de mai sus sunt istorie deja. O istorie ce pare la fel de departata ca Evul Mediu, desi abia au trecut 60 de ani. S-ar putea presupune ca omenirea a avansat, ca astfel de orori nu mai au loc, ca, cel putin in lumea civilizata, civilii, civilizati sau mai putin civilizati, sunt protejati de furia razboiului. Nu este asa. Tehnologia a avansat, iar oamenii se pot ascunde in spatele ei. Cu bomba care trebuie poti nimeri musca de pe turla bisericii fara sa zgarii nici macar o tigla. Cel putin asa se lauda ei. Asta nu a impiedicat moartea oamenilor nevinovati din Belgrad, din Bagdad sau din Beirut. Pentru ca tehnologia are limitele ei intrinseci ce nu apar niciodata in statisticile oficiale. Daca acuratetea medie a unui bombardament cu un anumit tip de racheta este de 90%, este suficient pentru ca acea racheta sa poata fi folosita. 10% trec in categoria victime colaterale ce pot fi sterse usor de scuze oficiale sau mai putin oficiale.

Cel mai probabil, acest post este inutil. La fel ca bombardarea civililor. Nimeni nu ma impiedica sa-l postez. Nici pe ei nu-i impiedica nimeni sa bombardeze.

luni, octombrie 09, 2006

Ce este dialogul?

Dialogul este o forma de comunicare intre doua sau (sic!) mai multe persoane.

Spre deosebire de alte forme de comunicare (tipat, urlet, cearta), dialogul presupune respectarea de comun acord a unui set de reguli explicit sau subinteles. De multe ori, considerindu-se subinteles, setul de regului este perceput complet diferit de partenerii de dialog. Aceasta neintelegere dizolva dialogul intr-o forma de comunicare complet diferita, ce este caracterizata de vene pulsand pe fruntea si gatul partenerilor de dialog, voci ridicate si cuvinte injurioase.

Sunt sigur ca undeva intre bitii internetului exista si un set oficial de reguli de dialog. Imi lipseste rabdarea sa-l caut, dar presupun ca se bazeaza in primul rand pe regulile bunului-simt. Astfel, prejudecatile nu ar trebui sa existe intr-un dialog. Fiecare idee exprimata trebuie aparata sau combatuta cu argumentele logicii, mai putin ideile ce izvorasc din acea latura a sufletului cunoscuta sub numele de "credinta". Desi suporta partial rigorile logicii, acestea provin dintr-un spatiu in care logica nu ofera solutii. Ele nu pot fi nici aparate nici combatute, doar respectate.

Un dialog bazat pe cele cateva reguli de mai sus impune respectul intre parteneri. De asemenea, imi place sa cred ca dialogul, asa cum l-am prezentat, este, pe langa o forma de comunicare, si o forma de a gandi "la doua (sau mai multe) creiere".

vineri, octombrie 06, 2006

Film pe scurt

Faptul ca Hollywood-ul apare pe pozitia a doua intr-o enumerare ce incepe cu McDonalds si se continua cu CocaCola nu surprinde pe nimeni. Filmul este un bun de larg consum, produs in masa, dupa toate regulile unei industrii ce se doreste a fi - si este - profitabila. Industria nu exclude arta, iar arta nu ocoleste industria. Inclusiv meschinul profit poate fi pus, pe langa altele, si in slujba artei. Filmul hollywoodian (indiferent de tara de origine), in ciuda comercialismului de care este inconjurat, poate produce surpriza de a se afla foarte aproape de arta.

Daca in cazul filmelor apropierea de arta este o surpriza, in cazul scurtmetrajelor aceasta este o regula. Scurtmetrajul este o reduta imposibil de cucerit de comercialism. Cei care realizeaza scurtmetraje nu o fac pentru bani, iar spectatorii lor reprezinta o categorie aparte prin aceea ca pentru a prinde un calup de scurtmetraje trebuie sa le vaneze pe la festivaluri sau pe internet. Lipsa interesului financiar si prezenta dificultatilor de difuzare permit scurtmetrajului o libertate de expresie de neinchipuit pentru industria hollywoodiana. Comercialismul este exclus din start, iar imaginatia regizorului este lasata sa zburde nestingherit.

Aproape nestingherit. Cea mai importanta restrictie este bugetul. Acesta impune intr-o oarecare masura cea de-a doua restrictie: timpul. Si sahul este plin de restrictii: doar 64 de patratele, iar nebunul nu se poate misca decat in diagonala. Totusi, atat sahul cat si scurtmetrajul sunt pline de surprize si de creativitate. In 8 minute in care camera se misca mai putin de 20 de secunde ai parte de o radiografie mai mult decat simpatica a suferintelor tobosarului de Bolero (pe GoogleVideos sau YouTube).


Va mai propun un short. "L'Homme sans tete" de Juan Solanas. E cam greu de gasit, asa ca... spor la vanatoare!

pour toi...



miercuri, octombrie 04, 2006

scurte moldovenesti

Duoua filmi scurti di piesti Prut. Cu gust de MBS mai ales pentru pentru expats.



marți, octombrie 03, 2006

cică...

"It is absolutely paradoxical; we cannot understand it, and we don't know what it means, but we have proved it, and therefore we know it must be the truth." (Benjamin Peirce, matematician, sec.XIX, despre Identitatea lui Euler)