marius

Întâmplarea face să scriu acest post în camera unde în urmă cu vreo 15 ani îi scoteam un dinte în timpul unei partide de „karate”, unde tot pe atunci îi prindeam capul sub pat, unde am spart geamul în urma unei sesiuni de wrestling, unde făceam planuri şi calculam ce şi cum o să fie peste 10 şi peste 15 ani.

Au trecut cei 10-15 ani şi calculele noastre s-au dovedit eronate. Nici măcar cele de acum cinci ani nu au o valabilitate mai mare astăzi. Cu greu aş fi crezut atunci pe cineva dacă mi-ar fi spus că eu voi ajunge să studiez sateliţi şi orbite, iar Marius va face altceva decât fotbal de performanţă. Aproape de „revelionul integrării”, eu mărşăluiesc prin Europa în căutarea unui master în ştiinţe spaţiale, iar Marius îşi face loc cu coatele în lumea liniilor şi a culorilor.

Nu sunt nici trei ani de când Marius şi-a pus ghetele în cui, punând capăt unei cariere ce nici nu începuse. Tânărul nostru descoperise de aproape un an arta 3D pe calculator şi începuse deja să-i dezlege îmbrligatele-i iţe când a realizat că în fotbal nivelul mediu de inteligenţă oscilează nehotărât în jurul valorii de 0. Ca tânără speranţă a fotbalului românesc şi pandelesc, nu a putut spune un nu hotărât, dar a aplicat tactica sabotajului până când cea a şantajului a devenit mai profitabilă. Astfel, Marius renunţă (pe ştate, doar temporar) la fotbal, dedicându-se studiului întru admiterea la Arhitectură. În doar doi ani, trece de la desenul careului pentru „X şi 0” în timpul orei de mate la „admis” la fără plată.

Dintr-una într-alta Marius al nostru devine din ce în ce mai serios cu desenul. Nu cred că am cunoscut pe nimeni care să fie atât de pasionat cum e el de desen. Sute şi mii de schiţe, sute şi mii de ore de lucru. Pasiunea şi munca împreună cu susţinerea comunităţii de pe VisualArt îl ajută să fie într-o evoluţie continuă. E suficient să-i răsfoieşti sketchbook-ul ca să-ţi dai seama de asta.

Două sunt motivele ce m-au determinat să scriu acest post. Primul este faptul că mie îmi lipsesc pasiunile, iar atunci când găsesc pasiunea în altcineva sunt cuprins de o admiraţie asemănătoare cu a unui copil în faţa supereroului preferat. Celălalt, este dorinţa ca lumea să ştie că Marius este fratele meu, iar eu sunt mândru de fratele meu.

spre Praga

În weekend-ul dinaintea plecării spre eterna şi fascinanta, am decis să vedem o ţâr de lume. Şi cum lumea pare mai mică atunci când te găseşti în mijlocul ei, cele 7 ore de tren spre Praga nu ne-au speriat. Pluralul include eul narator, două bucăţi franţuzoaice, una bucată francez şi una bucată cehoaică.

Am pornit din Oraşul Condimentat la cântatul cocoşului. Ţinând cont de succesiunea evenimentelor, putea foarte bine să fie cântatul cucuvelei. Astfel, înainte de a ajunge pe peronul de start, aflăm că datorită unui accident pe linia spre Nuerenberg, va trebui sa ne mutăm în autobuze şi apoi din nou în tren. Întârzierea de 20 de minute are efectul unui bulgăre de zapadă galbenă. Călătoria de sub 7 ore şi 3 schimbări de tren se dilată brusc la 10 ore şi 7 transferuri (Danke schoen DB!!).

Sosirea în Nuerenberg ne aduce şi ea o sentinţă. Deşi cele două minute dintre trenuri ar fi fost suficente pentru transfer, o sinapsă lipsă pe traseul germană-cehă-engleză mă lasă perplex cu ochii în urma trenului ce tocmai părăsea staţia. Marcela, cehoaica, a uitat/omis să ne transmită indicaţiile conductorului de tren cu privire la legătura noastră spre Praga. Sentinţa: încă o oră de aşteptare.

Aceeaşi sinapsă lipsă este cauza următorului eveniment. Trenul care ne-a cules din Nuerenberg s-a despărţit în două direcţii. Bineînţeles, noi am plecat în direcţia greşită. O nouă prelungire a calvarului drumului spre Praga: +4 schimbări de tren; +3 ore de mers.

Într-un final apoteotic, ajungem la graniţă. Perfecţiunea trebuie admirată oriunde poate fi găsită. De aceea, momentul în care Laure realizează că vrea să treacă graniţa având ca unic document oficial cartea de credit, m-a lăsat cu gura căscată şi privirea plină de o admiraţie asemănătoare cu cea pe care o simţi privind un nud de Michelangelo. 20 de minute am râs în continuu. Am coborât într-o localitate de frontieră, în mijlocul pustietăţii. Următorul tren în direcţie inversă era abia peste o oră şi jumătate. În 20 de minute am străbătut sătucul în toate direcţiile şi ne-am îndreptat spre singurul loc aparent interesant, o pădure de brazi.

Am luat trenul înapoi, iar şirul ghinioanelor s-a oprit. În mai puţin de o oră jumate am ajuns din nou în Nuerenberg. Am decis să nu pierdem ziua complet şi am vizitat oraşul. N-am văzut tribunalul, dar am văzut o minunată străduţa ce mi-a adus aminte de Aleea Diagon din Harry Potter, un genial de tipic restaurant italienesc (în poză observaţi în fundal, inclusiv „la mamma” ce supraveghează buna desfăşurare a activităţii) şi locul de unde Hitler îşi ţinea discursurile în faţa naţiunii.

Ultimele răbufniri de ghinion ale zilei de sâmbătă le-am avut pe drumul de întoarcere. Piaţa de Crăciun (una dintre cele mai mari din Germania) şi stadionul echipei locale s-au golit în trenul pe care l-am luat spre casă. Transportaţi pe sistemul berbecuţilor machedoneşti, am ajuns într-un final înapoi de unde am plecat cu mai bine de 14 ore în urmă. Iar cireaşa de pe tort a mâncat-o când ne-am dat seama că am lăsat sa plece fără noi ultimul autobuz spre casă şi a trebuit să urcăm vestitul Galgenberg pe jos.

Final perfect pentru o zi perfectă.

Leapşă 2

O lipsă de inspiraţie cumplită m-a lovit în ultima săptămână. Bucuria cititorilor mei de blog care nu au mai avut de suferit din pricina mea. Între timp m-a lovit cocoonus şi corrinus cu una bucată leapşă constând într-un chestionar simpatic. Începem:

1. Luati cartea cea mai la indemana, deschideti la pagina 18 si scrieti aici al 4-lea rand
"…există în concepţia ortodoxă. ‘Iar dacă nimic iraţional nu se află…’ ” (Filocalia, vol.2, ed. Humanitas)

2. Fara sa verificati, cat e ora?
11:30

3. Verificati
11:13

4. Cum sunteti imbracat?
pantalon scurt, tricou verde vechi si papuci de casă

5. Inainte de a raspunde la acest chestionar, la ce va uitati?
la monitor

6. Ce zgomot auziti in afara celui al calculatorului?
Mutzul spălându-se în fotoliu

7. Cand ati iesit ultima data si ce ati facut cu ocazia respectiva?
ieri seara. mi-am cules mândruţa de la aeroport

8. Ati visat ieri noapte?
inginerii nu visează. ei proiectează

9. Cand ati ras ultima oara?
Râd de fiecare dată când îmi deschid MSN-ul. Am un status f. haios: “Life is nature's way to keep meat fresh.”

10. Ce aveti pe peretii incaperii unde sunteti?
Hmm… Păi un Sf. Ilie, un portret, un tablou cu niste garoafe, ultima creaţie a artistului familiei (portret de general armaghedonic)…

11. Daca ati deveni multimilionar peste noapte, care ar fi primul lucru pe care l-ati cumpara?
o bancă (instituţie bancară – să evităm confuziile): “şi dacă ai mulţi bani, ce-ţi mai doreşti? Mai mulţi bani…”

12. Care este ultimul film pe care l-ati vazut?
Pirates of the Caribbean: Dead Man’s Chest. Mai slăbuţ decât primul, dar totuşi drăguţ.

Will Turner: What vexes all men? Tia Dalma: What, indeed. Gibbs: Well, the sea! Pintel: Sums! Ragetti: The dichotomy of good and evil. Jack Sparrow: A woman.

13. Ati vazut ceva neobisnuit astazi?
Mda.. Parcul Tineretului pe fereastră… Eram obişnuit cu parcarea mea din Galgenberg…

14. Ce parere aveti despre acest chestionar?
Funny… Makes you think… Not so much, though…

15. Spuneti-ne ceva ce nu stim inca
înclinaţia pământului faţă de planul orbital este de 23,4 grade. De aceea iarna nu-i ca vara.

16. Care ar fi prenumele copilului dvs. daca ar fi vorba de o fetita?
Una - genial de simplu (oare Clarice ştie? :P ).

17. Care ar fi prenumele copilului dvs. daca ar fi vorba de un baiat?
Constantin – îmi place şi face parte din tradiţia familiei…

18. V-ati gandit deja sa locuiti in strainatate?
Sunt deja acolo. Dar nu simt ca “locuiesc”. Nu pot “locui” decât în România. În rest, sunt în tranzit.

19. Ce ati dori ca D-zeu sa va spuna cand intrati pe Portile Raiului?
Bine-ai venit! Prietenii tăi te-aşteaptă…

20. Daca ati putea schimba ceva in lume in afara de politica, ce ati schimba?
Bătând din palme, nimic. Trăim într-o lume perfectă.

21. Va place sa dansati?
Da. Cu graţia unui elefant şi agilitatea unei ţestoase.

22. George Bush?
Nu-i vina lui.. L-au maltratat necorespunzător când era mic…

23. Care a fost ultima chestie pe care ati vazut-o la televizor?
”Hârtia a fost albastră”

24. Care sunt cele 4 persoane care ar trebui sa preia acest chestionar?
cred ca la mine-i cap de linie…

Roger ‘nd out!...

Croquis shake de căpşuni

rană de phoenix , suspin de dragon în ochi de viking

Croquis în viteză

plumb la deal cu torţa pâlpâind, argint viu coborând cu raza de lună

Croquis de piatră

trufaş mă priveşti din ceaţa de toamnă marmură de Goliat în platoşă de lumină palidă lumânare în miez de noapte impresie imposibilă a mea şi pentru mine

carte de carte

Gioco a avut bunăvoinţa şi plăcerea să mă lepşească în provocarea asta. Aşa că mă conformez în a scrie un paragraf despre o carte de carte. Ţinând cont de preocupările mele din ultima perioadă, aş putea recomanda cu căldură „Spacecraft Dynamics&Control” sau „Book of Tea” şi, de ce nu, meniul cantinei campusului. Dar cum acestea nu prea prezintă interes pentru altcineva decât subsemnatul, o sa scotocesc prin memorie despe o carte de carte. Şi mă opresc la „Jurnalul fericirii” al lui Nicolae Steinhardt.

Îmi este greu să scriu despre „Jurnal..”. După prima pagină îţi dai seama că citeşti un suflet de om. Asta te îndeamnă la o delicateţe şi atenţie de entomolog examinând aripile unui fluture rar. Viaţa sinuoasă a unui evreu convertit la creştinism în închisorile comunismului se construieşte din fragmente al căror liant nu este timpul ci personalitatea care le evocă şi pe care o evocă. La tot pasul întâlneşti un citat, o vorbă, o idee aparţinând unor autori cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, mereu în rezonanţă şi alcătuind o listă ce te face să crezi că s-a scris prea puţin pentru pofta de citit a acestui om (şi mai ştiu o pălărie care îmi dă aceeaşi senzaţie). Deşi nu l-am mai deschis de atâta vreme, „Jurnalul..” apare mereu în jurul meu, ba sub forma închisorii din subsolul clădirii „Securităţii” ungare, ba în vre-un verset de Biblie sau în vre-un colţ de nor scăldat de roşul apusului.

Dau şi eu cu leapşa în dreapta, la Corrina mea, în stânga la o jumatate de minoritară ce se pregăteşte de un doctorat în istoria artei, şi anume Clarice, şi peste pălărie lui Meri cea mereu împotrivă, dicţionar muzical-literar-artistic.

lipsa de motivaţie

Mâine este deadline-ul pentru al doilea raport pentru micuţul nostru CanSat. Deadline-ul înseamnă de obicei nopţi nedormite. Iar când pe lângă raportul propriu-zis mai apar şi alte probleme, situaţia devine cel puţin interesantă, dacă nu chiar palpitantă. Aşa se prezintă situaţia acum.

Azi am avut un examen care s-a dovedit mai mult decât o verificare a „cunoaşterii” dobândite în urma cursului. 90 de minute în care nu am gândit. Singurul moment în care simţeam că gândesc era când priveam ceasul şi calculam cât mai am până se termină. În rest, test de reflexe. Am ieşit pe trei cărări. Am venit acasă şi am dormit trei ore neîntors. Am creierul în power-off şi nu pot să-l trec nici măcar în stand-by ca să mă pot apuca de raport. Dar cu toate astea, ştiu că până mâine la prânz, raportul va fi gata.

Cea de-a doua parte a ecuaţiei pe care o reprezintă raportul, este echipa. Ştiu ce pot face eu, dar nu prea ştiu ce pot face ceilalţi. Şi dacă de Masaki nu am nici o grijă (deja mi-a trimis partea lui de raport), iar Johannes eneamţ conştiincios, Yifei şi Zahid mă pun un pic pe gânduri. După o discuţie pe care am avut-o cu Masaki săptămâna trecută, Yifei a trecut sub aripa lui protectoare. Păstrând proporţiile, China sub ocupaţie japoneză, ar fi depăşit deja Europa şi SUA la un loc.
Zahid în schimb reprezintă cu adevărat o problemă. Este cazul tipic de lipsă de motivaţie. A lăsat în Bangladesh o proaspătă şi frumoasă soţie. E specializat pe mecanică, iar aproape tot ce facem aici e automatică, programare şi fizică spaţială. Are deja un master în mecanică. A renunţat la trei burse de doctorat, una în Canada şi două în State, pentru a veni aici. Pe scurt, vrea acasă. Definitiv.

Acum, eu ce să fac? Pe ştate sunt şef de echipă, aşa că trebuie să fac ceva. Şi oricum, raportul nu e evaluat pe bucăţi ci ca întreg. Deja am pierdut 30 de puncte din 100 la primul raport, iar un nou eşec nu dă bine la CV. În aşteptarea unei idei/soluţii mai bune, l-am luat de la corason şi am încercat să-i induc o brumă de motivaţie. Că vezi, că ştii, că te-nţeleg, da’ ştiu că poţi, şi dacă nu, eu sunt aici şi fac eu pentru tine, da’ am nevoie de o promisiune de la tine, mâine la prânz e gata? dacă, nu, nu-i nimic, stau eu toată noaptea şi fac şi partea ta, chit că habar nu am de mecanică.

Aştept sugestii, plângeri, reclamaţii...

p.s. Lungimea postului (sic!) indică o lipsă de motivaţie în a lucra la raport inclusiv din partea subsemnatului

croquis de examen

Drinking coffee, drinking tea,
It will only make me pee...

down down down down

Una dintre cele mai puternice imagini pe care le-am vazut vreodata este Pamantul vazut de pe Luna. Din cand in cand ma pun in pielea astronautului care a facut poza. Ce-ti trece prin cap cand esti pe Luna si fotografiezi Pamantul? Mie, un singur lucru: nu privi inapoi! Nu stiu ce poate fi mai ingrozitor decat singuratatea rece a noptii eterne. Si daca-mi fac curaj sa arunc o privire in spate, o frica si mai mare ma cuprinde: cand imi voi intorace capul, Pamantul n-o sa mai fie acolo... Uneori, nu e nevoie sa ajung pe Luna pentru a avea senzatia asta.

| | pause. >play...

Vin sărbătorile şi o data cu ele reîntâlnirile. Cu Corrina, cu mama şi tata, cu prietenii, cu toată lumea şi toate lucrurile care au dispărut într-o cutie marcată „FRAGIL – nu mişcaţi!” pe care am lăsat-o când am plecat de acasă. Ăsta va fi cu adevărat cadoul meu de Crăciun.

Înainte de asta însă mai sunt două săptămâni de foc. Care nu fac decât să continue alte două săptămâni de foc. Temele, raportul pentru CanSat şi un examen sunt ca o lupă peste cele două săptămâni care mă despart de „acasă”. Sunt sigur însă că o să treacă mai repede decât mă aştept şi poate decât vreau.

S-au întâmplat multe lucruri de când am scris ultima oară pe blog. Trist e că nu-mi mai amintesc prea multe dintre ele. Un târg de Crăciun în Heidelberg-ul lui Noica şi Pleşu. Două-trei nopţi de alcoolizare. Şi o mare lipsă de chef de a face orice. Un mare gol care aşteaptă să fie umplut de Crăciun.

Apropo de goluri şi plinuri... Mă distrează când remarc uşurinţa cu care acelaşi lucru poate fi interpretat complet diferit. Abilitatea asta mi se pare fascinantă, mai ales că din perspectiva unui inginer minusurile care te mută în cealaltă parte a planului nu apar chiar din senin (deşi felul total creativ-artistic-postmodern în care îmi răspunde cansat-ul la program ar contrazice aceast lucru). Iată de pildă ilustrarea golului de care vorbeam mai devreme:

... şi tot mie mi-e dor de o fereastră...