| | pause. >play...

Vin sărbătorile şi o data cu ele reîntâlnirile. Cu Corrina, cu mama şi tata, cu prietenii, cu toată lumea şi toate lucrurile care au dispărut într-o cutie marcată „FRAGIL – nu mişcaţi!” pe care am lăsat-o când am plecat de acasă. Ăsta va fi cu adevărat cadoul meu de Crăciun.

Înainte de asta însă mai sunt două săptămâni de foc. Care nu fac decât să continue alte două săptămâni de foc. Temele, raportul pentru CanSat şi un examen sunt ca o lupă peste cele două săptămâni care mă despart de „acasă”. Sunt sigur însă că o să treacă mai repede decât mă aştept şi poate decât vreau.

S-au întâmplat multe lucruri de când am scris ultima oară pe blog. Trist e că nu-mi mai amintesc prea multe dintre ele. Un târg de Crăciun în Heidelberg-ul lui Noica şi Pleşu. Două-trei nopţi de alcoolizare. Şi o mare lipsă de chef de a face orice. Un mare gol care aşteaptă să fie umplut de Crăciun.

Apropo de goluri şi plinuri... Mă distrează când remarc uşurinţa cu care acelaşi lucru poate fi interpretat complet diferit. Abilitatea asta mi se pare fascinantă, mai ales că din perspectiva unui inginer minusurile care te mută în cealaltă parte a planului nu apar chiar din senin (deşi felul total creativ-artistic-postmodern în care îmi răspunde cansat-ul la program ar contrazice aceast lucru). Iată de pildă ilustrarea golului de care vorbeam mai devreme:

... şi tot mie mi-e dor de o fereastră...