spre Praga

În weekend-ul dinaintea plecării spre eterna şi fascinanta, am decis să vedem o ţâr de lume. Şi cum lumea pare mai mică atunci când te găseşti în mijlocul ei, cele 7 ore de tren spre Praga nu ne-au speriat. Pluralul include eul narator, două bucăţi franţuzoaice, una bucată francez şi una bucată cehoaică.

Am pornit din Oraşul Condimentat la cântatul cocoşului. Ţinând cont de succesiunea evenimentelor, putea foarte bine să fie cântatul cucuvelei. Astfel, înainte de a ajunge pe peronul de start, aflăm că datorită unui accident pe linia spre Nuerenberg, va trebui sa ne mutăm în autobuze şi apoi din nou în tren. Întârzierea de 20 de minute are efectul unui bulgăre de zapadă galbenă. Călătoria de sub 7 ore şi 3 schimbări de tren se dilată brusc la 10 ore şi 7 transferuri (Danke schoen DB!!).

Sosirea în Nuerenberg ne aduce şi ea o sentinţă. Deşi cele două minute dintre trenuri ar fi fost suficente pentru transfer, o sinapsă lipsă pe traseul germană-cehă-engleză mă lasă perplex cu ochii în urma trenului ce tocmai părăsea staţia. Marcela, cehoaica, a uitat/omis să ne transmită indicaţiile conductorului de tren cu privire la legătura noastră spre Praga. Sentinţa: încă o oră de aşteptare.

Aceeaşi sinapsă lipsă este cauza următorului eveniment. Trenul care ne-a cules din Nuerenberg s-a despărţit în două direcţii. Bineînţeles, noi am plecat în direcţia greşită. O nouă prelungire a calvarului drumului spre Praga: +4 schimbări de tren; +3 ore de mers.

Într-un final apoteotic, ajungem la graniţă. Perfecţiunea trebuie admirată oriunde poate fi găsită. De aceea, momentul în care Laure realizează că vrea să treacă graniţa având ca unic document oficial cartea de credit, m-a lăsat cu gura căscată şi privirea plină de o admiraţie asemănătoare cu cea pe care o simţi privind un nud de Michelangelo. 20 de minute am râs în continuu. Am coborât într-o localitate de frontieră, în mijlocul pustietăţii. Următorul tren în direcţie inversă era abia peste o oră şi jumătate. În 20 de minute am străbătut sătucul în toate direcţiile şi ne-am îndreptat spre singurul loc aparent interesant, o pădure de brazi.

Am luat trenul înapoi, iar şirul ghinioanelor s-a oprit. În mai puţin de o oră jumate am ajuns din nou în Nuerenberg. Am decis să nu pierdem ziua complet şi am vizitat oraşul. N-am văzut tribunalul, dar am văzut o minunată străduţa ce mi-a adus aminte de Aleea Diagon din Harry Potter, un genial de tipic restaurant italienesc (în poză observaţi în fundal, inclusiv „la mamma” ce supraveghează buna desfăşurare a activităţii) şi locul de unde Hitler îşi ţinea discursurile în faţa naţiunii.

Ultimele răbufniri de ghinion ale zilei de sâmbătă le-am avut pe drumul de întoarcere. Piaţa de Crăciun (una dintre cele mai mari din Germania) şi stadionul echipei locale s-au golit în trenul pe care l-am luat spre casă. Transportaţi pe sistemul berbecuţilor machedoneşti, am ajuns într-un final înapoi de unde am plecat cu mai bine de 14 ore în urmă. Iar cireaşa de pe tort a mâncat-o când ne-am dat seama că am lăsat sa plece fără noi ultimul autobuz spre casă şi a trebuit să urcăm vestitul Galgenberg pe jos.

Final perfect pentru o zi perfectă.