carte de carte

Gioco a avut bunăvoinţa şi plăcerea să mă lepşească în provocarea asta. Aşa că mă conformez în a scrie un paragraf despre o carte de carte. Ţinând cont de preocupările mele din ultima perioadă, aş putea recomanda cu căldură „Spacecraft Dynamics&Control” sau „Book of Tea” şi, de ce nu, meniul cantinei campusului. Dar cum acestea nu prea prezintă interes pentru altcineva decât subsemnatul, o sa scotocesc prin memorie despe o carte de carte. Şi mă opresc la „Jurnalul fericirii” al lui Nicolae Steinhardt.

Îmi este greu să scriu despre „Jurnal..”. După prima pagină îţi dai seama că citeşti un suflet de om. Asta te îndeamnă la o delicateţe şi atenţie de entomolog examinând aripile unui fluture rar. Viaţa sinuoasă a unui evreu convertit la creştinism în închisorile comunismului se construieşte din fragmente al căror liant nu este timpul ci personalitatea care le evocă şi pe care o evocă. La tot pasul întâlneşti un citat, o vorbă, o idee aparţinând unor autori cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, mereu în rezonanţă şi alcătuind o listă ce te face să crezi că s-a scris prea puţin pentru pofta de citit a acestui om (şi mai ştiu o pălărie care îmi dă aceeaşi senzaţie). Deşi nu l-am mai deschis de atâta vreme, „Jurnalul..” apare mereu în jurul meu, ba sub forma închisorii din subsolul clădirii „Securităţii” ungare, ba în vre-un verset de Biblie sau în vre-un colţ de nor scăldat de roşul apusului.

Dau şi eu cu leapşa în dreapta, la Corrina mea, în stânga la o jumatate de minoritară ce se pregăteşte de un doctorat în istoria artei, şi anume Clarice, şi peste pălărie lui Meri cea mereu împotrivă, dicţionar muzical-literar-artistic.