globetrotter

Toată lumea îi admiră pe globetrotteri. Sunt aproape inutili societăţii şi totuşi toată lumea îi admiră. Mai scriu o carte mai căştigă un ban, mai fac rost de un sponsor... Dar ce lasă în urmă? Mai nimic. Îşi poartă paşii pe tot globul şi nu lasă nici o urmă. Talking about stealth...

Admiraţia pentru globetrotteri e admiraţia pentru cei care pot face ceva ce tuturor le-ar plăcea să facă dar puţini găsesc curajul sau nebunia să înceapă. Pentru că dacă începi, greu te mai opreşti. Şi tuturor ne place să călătorim. Sau dacă nu să călătorim, măcar să auzim poveştile celor care călătoresc. Să vedem lumea prin ochii lor, dacă nu prin ai noştri.

Când le-am spus spacemasterilor că drumul meu spre Bucureşti va dura mai mult decât drumul lor spre Karachi, Tokyo sau Buenos Aires, nu au ezitat să-mi zică globetrotter. Alcoolul pe care-l ingerasem cu puţin timp înainte a amortizat înţelesul cuvântului, dar acum, deja în drum spre casă, mă gândesc că poate mi se potriveşte mai bine decât mă aşteptam.

2007 m-a prins în Bucureşti pentru exact 8 zile. Mai bine de o lună am fost în Wuerzburg, pentru ca apoi să examinez aurorele boreale (poate un pic mai atent decât aş fi vrut sau m-aş fi aşteptat) în Kiruna. Asta nu mă face globetrotter, ştiu. Şi nici nu vreau să fiu unul. Pentru că, spuneţi-i mândrie, aroganţă sau cum vreţi, mi-ar plăcea să las o urmă, cât de mică, în urma mea. Dar am gustat fructul călătoriei. Drumul mi-a ciocănit la uşă şi eu l-am primit în faţa mea. Acum mă întorc acasă, pentru ca în octombrie să mă mut în Praga. Şi deja mă zbat pentru câteva luni în Shanghai pentru primăvara viitoare. Şi numai gândul la asta îmi provoacă furnicături în tălpi.