pe rin în sus

În broşura cu care a venit biletul meu de InterRail, pentru fiecare ţară în care este valabil sunt recomandate cele mai spectaculoase trasee feroviare. Pentru România, CFR-ul recomandă Valea Prahovei. Poate InterRail-ul nu e valabil pe Mocăniţă, dar eu tocmai am trecut prin Valea Rhinului şi trebuie să spun gâtul mi s-a aflat periculos de aproape de limita de frângere, iar maxilarul mi-a rămas în poziţia „is this real?”. Ştiu, peisajele au o tendinţă nebună să rezoneze subiectiv.

Şi recunosc, lumina blândă a apusului şi Concertul pentru Vioară şi Orchestră în Re Major – op. 61 al lui Beethoven au contribuit la efectul pe care imaginile ce mi se desfăşurau în faţa ochilor l-au avut asupra mea. Dar, când aluneci pe malurile unui râu încăpăţânat sa treacă printre munţi fără să cedeze un milimetru în lăţime, când vezi barjele pline urcând şi coborând fără oprire într-un dans al bunăstării, când la fiecare cotitură a Rhinului te întâmpină o nouă fortăreaţă, într-un nou stil, care în ciuda celor sute de ani pe care le poartă te îmbie să o vizitezi aşteptându-te cu lumini în ferestre, când pe fiecare pantă viile se luptă cu pădurile într-o încleştare a frumuseţii disciplinate cu cea neîmblânzită, când fiecare sătuc te uimeşte cu propria versiune asupra arhitecturii bisericeşti, parcă concertul lui Beethoven nu face decât să-ţi redea sunetul locurilor, iar lumina apusului să-ţi confirme că binecuvântările divine şi-au găsit, odată cu râul, sălaş printre crestele munţilor.

*photo: http://www.mikejs.com/photos/2002_ger.html