luscinia

De câteva zile un musafir neaşteptat şi-a făcut apariţia în apropierea ferestrei mele. Neaşteptat pentru că e prima dată când îl descopăr în jurul meu dar şi pentru că e sfârşit de noiembrie şi ar trebui ca deja să se găsească în locaţiuni mai prielnice cântatului.
Luscinia luscinia mi-a devenit deja prieten(ă) de nedespărţit. În fiecare noapte, când lucrurile încep să se liniştească, trilurile-i sparg liniştea campusului, trecând prin termopane cu uşurinţa electronului prin cablul de cupru. Scurte, lungi, modulate şi nemodulate, înalte şi medii, privighetoarea de Galgenberg redă unele dintre cele mai dulci sunete pe care le-am auzit vreodată. Şi-a făcut cuib prin tufişurile de la poalele copacilor şi, în timpul zilei, o vezi plimbându-se de colo colo, ciripind, dar mai fără spor. La adăpostul nopţii însă, vocea i se drege şi cântecelul ei de dragoste îşi croieşte drum prin griji şi gânduri negre lasând în urmă un zâmbet tâmp şi-un suflet o ţâr mai liniştit.

dor de o fereastra

Croquis în negru

Ciripit în floare de gheaţă, croncănit cerând zăpadă, pas de salsa strivit neatent

Croquis în alb şi negru

coşmar ţesut cu fibră de lapte real împăienjenit cu susul în jos în argintăria bunicii nebunie spaniolă în douăzecişişase de variante plus coda

Băbuţa spaţială

Space Dynamics. O respectabilă doamnă, a cărei activitate în domeniul tehnicii spaţiale a început înainte ca Gagarin să-şi umple pieptul de medalii ne va povesti despre controlul poziţiei sateliţilor timp de trei săptămâni. Pe lânga faptul că bunicuţa de un metru 60 si 60 de kilograme pune la respect toata catedra de Space Science, partea de curs pe care ne-o predă este cea mai dificilă (şi pentru că ne plac sporturile extreme, slide-urile sunt în germană).
Nu încetează să mă minuneze ceea ce învăţ. Trimiţi satelitul la 30000 de km altitudine şi când ajunge acolo trebuie sa ai grijă să compensezi deviaţii cauzate de forţe de micronewtoni. Adică trebuie să ai grijă să echilibrezi satelitul după ce musculiţa de oţet şi-a făcut nevoile pe panou’ tău solar. Şi ca să fie totul mai interesant, durata de viaţă a unui satelit nu este calculată după durata de viaţă a componentelor, ci după cât combustibil are. Voyager transmite date şi acum, după 30 de ani de la lansare (rezultatul unei îmbrăţişări între tehnologia spaţială şi nucleară).

Croquis în alb
ea pune zmeul albastru pe vânt şi aleargă completând triunghiul unei mişcări perfecte soare orbitor oglindit de verdele ierbii arsură de apă pe genunchi lovit „I wanna join this team!” spune ea şi meciul continuă

umor negru

True story... Doi finlandezi în Dachau. Nu ştiu nemţeşte şi vor să ajungă să viziteze lagărul de concentrare. Unul dintre ei scoate un pliant şi-l abordează pe primul neamţ respectabil. Deschide pliantul, arată poza lagărului şi întreabă: „Warum?”...

Moise, Iacob si Ingerul (IV)

Lupta lui Iacob cu Îngerul este un episod biblic pe cât de neclar, pe atât de comentat. Iacob se întoarce în ţara sa după mulţi ani de exil. Se întoarce încărcat de bogăţii să-l întâlnească pe Esau, fratele său şi pricina exilului. În ultima noapte înaintea revederii, Iacob rămâne singur se luptă cu „un om” până în zori. Înainte de a se lumina, „omul” vrea să plece, dar Iacob nu-l lasă până când nu este binecuvântat.

Rembrandt prezintă această luptă într-un mod cu totul neobişnuit. Cele două figuri ocupă aproape în totalitate pânza. Plasându-le într-un fundal amorf, maestrul le scoate din timp şi spaţiu. Momentul este static, în ciuda a ceea ce ar trebui să reprezinte. Pare că nimic nu s-a întâmplat înainte şi nimic nu se va întâmpla după. O îmbrăţişare eternă.

E suficient să vezi „Orbirea lui Solomon” ca să-ţi dai seama că lui Rembrandt nu-i lipseşte capacitatea de a reprezenta dinamica unei lupte. Îmbrăţişarea statică din „Iacob şi Îngerul” ridică un prim semn de întrebare. Oare chiar este o luptă?

Aripile îngerului se estompează în fundal, iar figura feminină a acestuia transformă încleştarea luptei într-o îmbrăţişare aflată între erotism şi maternalitate. Ochii închişi ai lui Iacob şi poziţia lui îmi aduc aminte de Pieta a lui Michelangelo.

Vechiul Testament povesteşte cum lui Iacob i-a fost zdrobită coapsa. Îngerul lui Rembrandt are mâna stângă peste coapsa lui Iacob. Dar gestul este departe de o lovitură. Mai degrabă e binecuvântarea pe care o cere patriarhul şi în urma căreia Iacob devine Israel, părintele evreilor. Astfel, eroticul îmbrăţişării îşi găseşte o explicaţie în caracterul ei fecundator.

Moise, Iacob şi îngerul (III)

În prima dintre ele, Moise apare ţinând deasupra capului tablele Legii. Momentul nu este unul triumfal. Moise se întoarce după patruzeci de zile petrecute pe muntele Sinai şi găseşte tribul lui Israel petrecând şi închinându-se unui viţel de aur. Aruncă tablele Mărturiei „scrise cu degetul lui Dumnezeu” şi, împreună cu fiii lui Levi, singurii care nu au participat la orgie, porneşte prigoana împotriva idolatrilor.

Tonurile pământii-aride îl contopesc pe Moise cu peisajul Sinaiului. Doar faţa este luminată suficient pentru a putea citi durerea. Moise este omul lui Dumnezeu, iar lipsa de contrast dintre peisaj şi îmbrăcămintea lui sugerează protecţia de care se bucură din partea lui Yahweh. Înainte de a coborî de pe munte, acesta îi spune „Sunt aprins de mânie împotriva lor [evreii idolatrii] şi-i voi zdrobi, iar pe tine te voi face un neam mare”. Îndrăzneala este o calitate apreciată de Dumnezeu. Sub protecţia Domnului, Moise nu-şi pierde individualitatea şi îndrăzneşte să se pună chezaş pentru poporul lui Israel. Fundalul ca de furtună de nisip sugerează prezenţa mâniei lui Dumnezeu. Moise este cel ce se interpune între aceasta şi Israel. Contrastul dintre atenţia pe care o acorda Rembrandt feţei şi lipsa de detalii ce caracterizează restul tabloului, sugerează exact această forţă individuală. Moise este însă şi cel ce pedepseşte: o pedeapsă mult mai blândă decât anihilarea.

Ce mă pune pe gânduri este claritatea cu care maestrul zugrăveşte tablele Legii cu scrisul Domnului apărând ca ars pe ele. Culoarea şi claritatea sugerează indestructibilitatea. Totuşi, în secundele imediat următoare, tablele sfârşesc zdrobite de poalele muntelui. Mai mult, lumina de pe faţa profetului pare generată chiar de ele. Să spui că în felul ăsta Rembrandt ilustrează rigiditatea Vechii Legi în momentul în care Iisus începe să o propovăduiască pe cea nouă şi înlocuirea fiilor lui Israel din postura de popor ales cu creştinii în general (Moise este totuşi figura reprezentativă a evreilor), ar putea fi un răspuns la prima vedere. Dar la a doua?...

(va urma)

Breaking News!!

Ma pregateam sa-mi incep drumul spre gara in miez de noapte in asteptarea lui Marius cand, completely out of nowhere, Valentin, unul din colegii mei de apartament, imi aduce cheia de la masina lui. Cum si de ce? Aproape nu-l cunosc... Ne intalnim uneori, schimbam doua cuvinte si atat. Impartim acelasi apartament fara probleme, dar asta nu inseamna mai mult decat respectul reciproc. Nici macar nu stia ca vine Marius. A aflat de la celalalt coleg si a venit cu cheia la mine. Sunt de-a dreptul socat... Nici macar nu stiu care e masina lui...

Danke schoen, Valentin!

Moise, Iacob şi îngerul (II)

În weekend am fost în Berlin. Am prins ultima zi din expoziţia aniversară Rembrandt – 400. Din nou am experimentat febra vizitei la muzeu. Alergătură şi înghesuială. Nu a fost o atmosferă tocmai plăcută să-l descoperi pe Rembrandt. Am constatat cu această ocazie ironia care face ca timpul petrecut într-o expoziţie impresionantă este de cele mai multe ori egal cu timpul petrecut într-o expoziţie obişnuită. Petreci astfel în faţa unei picturi de Rembrandt un timp egal cu cel pe care îl petreci în faţa tabloului unui necunoscut. Ştiu că sună un pic snob şi că poţi descoperi necunoscuţi excelenţi, dar de cele mai multe ori sunt doar prin excelenţă necunoscuţi.

Ca reacţie la felul în care se vizitează muzeele (cu unitatea de măsură quasiuniversal valabila de picturi/min), în ultima vreme am căpătat un obicei: păstrez o viteză medie de 3 picturi/min până când găsesc ceva care să mă lovească. La o asemenea viteză, lovitura trebuie să fie destul de puternică ca să mă oprească. Dar dacă se întâmplă să mă opresc încerc să descoper ce m-a lovit şi cum, indiferent cât de mult timp mi-ar lua (asta doar în teorie din păcate, în practică timpul este destul de limitat, aşa că după 10 minute, de obicei, trec mai departe, cu promisiunea ca mă voi documenta mai mult din alte surse).

S-a întâmplat la fel cu Rembrandt. Viteză, căldură, aglomeraţie. În sensul „loviturilor” ca cele despre care am vorbit mai sus, m-am învineţit destul de repede şi dureros. Un mic „Chip de Iisus” alăturat unui „Portret de tânăr evreu”, „Tânăra din fereastră” cu chip de copil şi cearcăne de prostituată, „Samson certându-şi socrul”... am trecut cu inima strânsă pe lângă ele păstrând ritmul cu cei din jurul meu.

(va urma)

Moise, Iacob şi îngerul

Înca de la post-ul meu cu excusia în Rothenburg am făcut cunoştinţă cu părerile lui Titus despre muzee. Între timp am primit varianta extinsă a opiniilor lui despre ceea ce înseamnă muzeul în zilele noastre. Şi sunt de acord. Muzeul este un fel de „peştera lui Ali-Baba” ce îngrămădeşte artă şi istorie cu nemiluita afişate aseptic dupa criterii lipsite de orice urma de subiectivitate.

În ultimii câţiva ani m-am plimbat un pic prin Europa şi nu cred ca a fost oraş in care să ajung şi să nu vizitez cel puţin un muzeu. Am avut ocazia să văd muzee mari, mici şi foarte mici. Am alergat cu sufletul la gură prin British Museum, m-am târât prin Reijksmuseum şi m-am înghesuit la Van Gogh Museum în Amsterdam. Am mers in Muzeul de Artă Modernă din Antwerp şi la MUMOK-ul vienez. Am văzut Musea Capitolina în Roma şi Pergamon-ul din Berlin. Lista poate continua pe încă jumătate de pagină, dar cam degeaba. E destul de greu să treci printr-un muzeu fără să rămai cu nimic din acea experienţă. Viteza cu care le-am bifat, însă, transformă muzeele în experienţe de aceeaşi profunzime intelectuală ca un episod din Bugs Bunny în care fondul muzical este asigurat de Rossini.

Am vizitat însă şi muzee şi expoziţii în care curatorii au demonstrat ca nu sunt simpli funcţionari. Muzeul Terorii din Budapesta este unul dintre ele. Într-un mediu în care interacţiunea cu exponatele este ideea centrala am „zgâriat” suprafaţa a ceea ce a fost „Securitatea” ungară. A fost suficient să mă facă să tremur. În MUMOK am avut ocazia să văd o expoziţie în care curatorul (al carui nume ignoranţa nu mă lasă să mi-l amintesc) a ales exponatele după criterii pur subiective. Niciodata arta modernă nu a avut un impact mai mare asupra mea.

(va urma)