În weekend am fost în Berlin. Am prins ultima zi din expoziţia aniversară Rembrandt – 400. Din nou am experimentat febra vizitei la muzeu. Alergătură şi înghesuială. Nu a fost o atmosferă tocmai plăcută să-l descoperi pe Rembrandt. Am constatat cu această ocazie ironia care face ca timpul petrecut într-o expoziţie impresionantă este de cele mai multe ori egal cu timpul petrecut într-o expoziţie obişnuită. Petreci astfel în faţa unei picturi de Rembrandt un timp egal cu cel pe care îl petreci în faţa tabloului unui necunoscut. Ştiu că sună un pic snob şi că poţi descoperi necunoscuţi excelenţi, dar de cele mai multe ori sunt doar prin excelenţă necunoscuţi.Ca reacţie la felul în care se vizitează muzeele (cu unitatea de măsură quasiuniversal valabila de picturi/min), în ultima vreme am căpătat un obicei: păstrez o viteză medie de 3 picturi/min până când găsesc ceva care să mă lovească. La o asemenea vit
eză, lovitura trebuie să fie destul de puternică ca să mă oprească. Dar dacă se întâmplă să mă opresc încerc să descoper ce m-a lovit şi cum, indiferent cât de mult timp mi-ar lua (asta doar în teorie din păcate, în practică timpul este destul de limitat, aşa că după 10 minute, de obicei, trec mai departe, cu promisiunea ca mă voi documenta mai mult din alte surse).S-a întâmplat la fel cu Rembrandt. Viteză, căldură, aglomeraţie. În sensul „loviturilor” ca cele despre care am vorbit mai sus, m-am învineţit destul de repede şi dureros. Un mic „Chip de Iisus” alăturat unui „Portret de tânăr evreu”, „Tânăra din fereastră” cu chip de copil şi cearcăne de prostituată, „Samson certându-şi socrul”... am trecut cu inima strânsă pe lângă ele păstrând ritmul cu cei din jurul meu.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu