Oktoberfest - distractie de-o zi

Duminica la 4:30 AM am pornit din Galgenberg (Muntele Spanzuratorii) cu destinatia Munchen. In fiecare an se desfasoara aici cea mai mare petrecere din lume cu mai bine de 6 milioane de participanti in 16-18 zile. Oktoberfest incepe pe la jumatatea lui septembrie si se termina in prima duminica din octombrie.

Am plecat din Wuerzburg cu inca 11 colegi atrasi de cifrele ce se invart in jurul Oktoberfestului (30% din berea produsa in berariile Munchenului intr-un an se consuma acum) si de popularitatea pe care o are acesta in randul bavarezilor. Primul contact cu petrecerea l-am avut inca din gara Wuerzburgului unde la ora 6.00 AM se adunasera deja vreo 20 de lederhose (pantalonii scurti de piele, traditionali bavarezi) si cam tot atatea rochii traditionale. La fiecare a 4-a persoana exista de asemenea butoiasul sau baxul de bere care sa faca incalzirea inainte de a ajunge in Munchen. Tot drumul trenul s-a umplut de lederhose, astfel incat la sosirea in Munchen putin a lipsit sa nu ne pierdem intr-o mare de fuste si pantaloni scurti.

Cum berea si micul dejun nu prea merg impreuna, am parasit marea de lederhose si am purces la vizitarea centrului Munchenului. O larga alee pietonala strabate centrul orasului inconjurata fiind de magazine, fast-food-uri, catedrale, teatre, o combinatie pestrita si deloc inestetica de vechi si modern. De departe cel mai impresionant edificiu este cladirea primariei, construita sub semnul goticului tarziu. Duminica si Oktoberfestul a facut ca centrul Munchenului sa fie plin de lume. Si unde e multa lume, musai sa fie si artisti ambulanti, chiar si pianisti ambulanti.

Am vizitat centrul, am luat pranzul traditional sub forma de kebap si ne-am indreptat incet spre parcul Oktoberfestului. La intrarea in parc ne-am dat seama ca industria cea mai profitabila in aceasta perioada, pe langa cea a producerii si comercializarii berii, este, fara indoiala, cea a toaletelor publice. Parcul Oktoberfestului este foarte mare. Cam 42 de hectare. Totusi la prima vedere pare neincapator. Se estimeaza sa existe in jur de 100000 de locuri la mese, dar duminica in jurul orei 2PM abia am gasit loc in al treilea cort in care am intrat. Exista in jur de 15 corturi, fiecare avand o capacitate intre 4000 si 10000 de locuri. In ciuda numarului urias de mese, intre momentul in care ne-am asezat la masa si cel in care halba de un litru (Muss) de bere rece ca gheata trona in fata noastra nu au trecut mai mult de 3 minute. Si ce bere... Cea mai buna pe care am baut-o la Nemtia... Totul la un pret: 7,6 euro berea, 8 cu bacsis... Fanfara de muzica bavareza si-a inceput recitalul la scurt timp dupa sosirea noastra. Toata lumea canta, bea bere, manca, radea si facea poze. La urmatoarea editie sunt sigur ca vor vinde, pe langa bere, wursti si pretzeli, acumulatori, memorii si filme pentru aparatele de fotografiat.

Dupa 1,5 litri de bere, am iesit sa vizitam restul parcului. Ne-am oprit in fata montagnerousse-ului si apoi la "caderea libera". Stomacul s-a comportat exemplar si in pofida fortelor G care au actionat asupra lui in toate directiile, a retinut cu stoicism berea bavareza, refuzand sa o imprastie asupra multimii.

Cele 6 milioane de Muss-uri vandute celor 6 milioane de vizitatori in 2005 dau o imagine statistica a ceea ce este Oktoberfestul. O petrecere unde lumea vine, bea, mananca si se distreaza. Totul numai pentru o zi.

Rothenburg

La aproape 70 km de Wuerzburg, pe raul Tauber, se gaseste Rothenburg, un orasel medieval inconjurat inca de zidurile originale.

De cum ajungi intre ziduri, te simti ca intr-un muzeu. Toate casele arata de parca ar fi fost construite in ultimii 3 ani, colorate si impodobite de toate florile pamantului. 40% din oras a fost distrus de bombardamente in WW2, dar, bineinteles, nu au mai ramas decat fotografiile cu "inainte, dupa si acum" care sa aminteasca despre asta. Acum totul este vesel, curat, luminos. Principalele venituri ale orasului provin din turism, iar oamenii de aici stiu sa profite de asta. Peste tot in oras sunt magazine de jucarii, dulciuri, ceasuri, si suveniruri. Asta pe langa magazinele cu produse specific nemtesti. Jucariile sunt orice altceva numai jucarii nu.. Sunt mici sau mari bijuterii de lemn si metal, pictate manual si fiind pretuite ca atare. O adevarata industrie a jucariilor cu care nu te poti juca. Tot din lumea jucariilor face parte si muzeul Craciunului, unde te simti ca in miez de iarna desi esti in tricou si pantaloni scurti. Braduleti impodobiti, Mosi Craciuni, jucarii superbe si scumpe.. De toate pentru oamenii mari. Sa-si aduca aminte cum era cand erau mici.

Caracteristice Rothenburgului mai sunt zidurile pe care te poti plimba ca aparatorii in timpul asediilor medievale, turnurile ce mi-au adus aminte de cele ale Sighisoarei, si reclamele cu iz medieval din fata hotelurilor, cofetariilor, restaurantelor si a tuturor asezamintelor comerciale. In timp ce te plimbi pe ziduri ai tot timpul senzatia neplacuta ca te vei lovi de grinzile acoperisului. Iti dai seama astfel ca inaltimea medie a acelor timpuri era pe la 1,5 - 1,6 m. Turnurile Rothenburgului sunt mai firave decat ale Sighisoarei, iar faptul ca suedezii au cucerit orasul fara probleme dovedeste ca au fost si lipsite de eficienta. Totusi Sighisoara este cam de 10 ori mai mica si, deci, mai usor de aparat. Tot in legatura cu zidurile, trebuie sa amintesc de existenta unui parc cam cat jumatate de Cismigiu intre ziduri. Este foarte posibil sa existe si o explicatie strategica, dar nu pot sa nu ma gandesc ca burgmeisterii au inconjurat parcul cu ziduri astfel incat si in timp de asediu sa-si poata face plimbarea de seara.

Balet pe fereastra

Zilele acestea, de vineri pana duminica, in Wurzburg sunt zilele orasului. A implinit deja 1302 ani. O mare parte dintre locuitorii orasului si nu numai au coborat in centru sa admire artistii ambulanti, sa bea bere si sa manance carnati.

In acelasi timp se implinesc 200 de ani de la inaugurarea teatrului de aici. Cu aceasta ocazie, teatrul si-a deschis larg portile, cu o multime de spectacole si evenimente pe scenele sale si pe cateva amplasate in jur. S-a incercat familiarizarea publicului cu ce inseamna activitatea din spatele scenei. S-au facut demonstratii de machiaj si coafura in direct, s-au prezentat scenele de spectacol si, ce mi s-a parut de-a dreptul extraordinar, s-a realizat o repetitie de balet cu acces liber si coreografa oferind explicatii despre ceea ce se intampla pe scena.

Nu este specialitatea mea baletul... Chiar deloc tinand cont ca ce apreciam pana acum era mai mult muzica de balet decat dansul in sine. Insa dupa repetitia la care am asistat, abia astept sa pot merge sa-i vad in spectacol. Am vazut eleganta si delicatete si am vazut brutalitate si salbaticie sugerate cu eleganta si delicatete. Balerinii s-au miscat de parca s-ar fi jucat, fara urma de crispare, de stres sau de emotii. Au facut glume cu publicul si au oferit un spectacol pe cinste ce s-a terminat cu un tango marca Piazzolla, despre care Ioana spunea ca nu poate fi dansat. Si ca totul sa fie mai interesant, solistul are un nume cel putin suspect: Marius Krisan. Internetul mi-a confirmat suspiciunea. A absolvit scoala de balet la Cluj si a dansat pentru teatrul din Constanta.

Pe o scena de langa teatru a facut spectacol o trupa de pensionari foarte simpatici. Blues adevarat, cu un singur banjo printre suflatori, pentru mai bine de doua ore. Pe o alta strada am gasit doua maja insotite de o ghitara acustica spaniola care puneau la grea incercare platforma de lemn de sub picioarele lor. Aproape de primarie, o alta scena cu o orchestra de alamuri formata numai din copii m-a tinut pe loc cu niste piese aflate intre clasic si jazz.

Distractia e mai distractie atunci cand participi. Tot grupul de spacemasteri ne-am instalat langa o scena de karaoke. 2-3 ore nu ne-am miscat de acolo, monopolizand aproape scena. Nu stiu daca pot sa cant, dar cu siguranta pot sa urc pe scena. Am facut asta de trei ori (piata era destul de departe, si oricum nu prea se indura wuerzburghezii sa strice rosiile chiar asa...). Seara ne-am retras intr-un camin unde am mai dat un solo, de data asta la gatit. Am facut spaghete pentru 16 oameni si am baut vin frantuzesc.


Ca sa inchei o zi lunga, am inchis usa camerei unei colege cu cheia inauntru. Si ca sa fie totul perfect, in camera se gasea si cheia unei alte colege. Astfel incat, la 2 noaptea trecute fix, ma aflam catarat pe scara incercand sa intru pe fereastra sa deschid usa. De vreme ce scriu aceste randuri, inseamna ca am reusit. Imagini in episodul urmator...

[update] Episodul urmator: etajul 1 si doi:

Si ei sunt ai nostri...

Prin natura ei, lumea inginerilor este foarte specializata. Sa luam ca exemplu pur intamplator inginerul automatist. Termina Automatica avand cunostinte dintr-o arie care desi in sine este specializata, este foarte larga. In functie de preferinte si aptitudini inginerul se indreapta spre robotei, spre automatizari industriale, spre automatizari speciale, inteligenta artificiala,
etc etc etc. In fiecare dintre domeniile de mai sus inginerul nostru se gaseste din nou in fata unei alegeri. De exemplu tipul industriei in care urmeaza sa faca automatizari. Sau tipul de algoritmi pe care ii foloseste. In final, inginerul nostru, eminent sau nu ajunge foarte specializat. Schimbarile in specializare necesita perioade destul de mari de adaptare, de la cateva luni la cativa ani.

Lumea inginerului este o lume mica, cu legile ei fizice, cu glumele ei, cu prejudecatile, traditiile si obiceiurile ei. Intr-un tip asemanator de lume traiesc si medicii. Singura si in acelasi timp uriasa deosebire este ca in timp ce inginerul lucreaza cu butonase si beculete, medicul lucreaza cu oamenii. In aceste conditii, inginerul nostru se dovedeste fiinta cea mai neajutorata din spectrul social. De cele mai multe ori inginerul specialist prezinta deficiente la capitolul comunicare interumana fiind fie supus marginalizarii, fie doar supus. Bineinteles, generalizarea nu este absoluta, existand suficiente cazuri de ingineri excelenti atat profesional cat si in relatiile interumane.

Ieri am avut o intalnire cu un roman de aici. Inginer electronist, Radu se incadreaza bine in categoria inginerilor specializati dar neajutorati. A lucrat pentru mai bine de un an la un pico-satelit experimental ce a si ajuns pe orbita. Excelenta in cunostintele electronice este astfel dovedita. In acelasi timp se demonstreaza usor si lipsa independentei. Pe unul din peretii laboratorului erau articole din ziare si reviste ce prezentau proiectul. In 8 din 11 fotografii care apareau in aceste articole, impreuna cu picosatelitul se afla doar seful departamentului, Karl. Singura relatie pe care o are acesta cu proiectul tine de partea de marketing si business.

Si in Automatica la Bucuresti exista un Ion care avea un comportament perfect asemanator cu Karl. Dupa experienta cu Olanda, nu ma asteptam sa-i intalnesc in Vest nici pe Ion nici pe Karl. Dar ei exista si, desi mi-a fost greu sa accept, mi-am dat seama de rolul lor. Ei sunt "taticii" inginerului. Ei au o idee despre inginerie, o doza de retorica si diplomatie si un spirit dezvoltat de
afaceri. In plus au legaturi cu politica. Aceasta colectie de calitati le permite sa intrebe inginerul doar atat: "De ce ai nevoie?". Aduc bani si echipamente, iar inginerul isi vede de treaba. In schimb obtin prim planul in media si nu numai. Nici macar setea de evidentiere nu poate fi condamnata de inginer. Acesta este marketingul care pana la urma ii va aduce bani pentru proiecte.

Desi la prima vedere pare nedrept, inginerul are nevoie de Karl si Ion. Si ei sunt ai nostri...

Van Berethoven

O zi obisnuita cu ore de germana si vizita la Wallmart s-a terminat intr-un mod putin mai neobisnuit.

La intoarcerea de la cumparaturi m-am autoinvitat la Angel ([Anhel]) pentru o bere si o conexiune la internet. Dintr-una intr-alta am inceput sa punem muzica, fiecare de pe calculatorul lui. Dupa un concert de Tchaikovsky a urmat simfonia a 9-a de Beethoven ("lovely lovely lovely Van"), un concert de Chopin, Enescu si Pachelbel. Daca intrebi un om de stiinta ce este muzica, iti va raspunde ca este o serie de frecvente de diferite amplitudini "ce gadila urechea" datorita urmaririi unor reguli de genul "dupa o frecventa inalta cu amplitudine mica, merge bine o frecventa medie cu amplitudine mai mare". Ei bine, chiar daca ar fi asa, chiar daca am fi niste robotei care vibreaza pe acordurile formulelor matematice, as privi drept incomplet acest adevar. Unul din sfintii ce s-au obosit sa lumineze prin scrieri mintile muritorilor de rand recunostea traseul biologic al suferintelor corpului uman. Cu toate acestea prefera sa priveasca suferinta drept o incercare venita de la Dumnezeu. Sunt "inginer diplomat", asa ca tind sa-i dau dreptate omului de stiinta. Dar cred ca inainte de frecvente si amplitudini (fie culoare, fie sunet) pentru mine, orice forma de arta contine in primul rand suflet. Ba chiar doua suflete: al creatorului si al celui care priveste sau asculta. Iar sufletul nu si-a gasit inca locul in ecuatiile fizicii.

Revenind la lucruri mai serioase, trebuie sa spun ca il descoperi pe Beethoven abia cand il asculti cu bere.

E fain sa cunosti oameni si chiar civilizatii noi. E fain sa inveti in vest, in conditii daca nu excelente, cel putin decente. Dar nu e deloc floare la ureche. Nu vorbesc despre partea educationala pentru ca nu am inceput efectiv cursurile. Dar sunt momente in care indiferent cat de bine te-ai intelege cu ceilalti, incepi sa duci dorul dulcelui grai romanesc si al celor dragi. Daca de obicei treci repede peste aceste momente pentru ca te iei cu treaba, uneori, orice ai face, cazi in oceanul de melancolie si nu mai iesi pentru mult timp. Ieri m-am balacit toata ziua in melancolie.

Excursia de ieri se gaseste mai mult in poze. In afara de imagini, doar un singur gand mi-a mai ramas. Doua din dealurile ce domina Wuerzburgul, alaturate, au in varf unul o fortareata medievala, celalat o biserica baroca. Cele doua se privesc peste o vale pe pantele careia se gasesc de o parte vii, de cealalta padure. Ca sa ajungi la una trebuie sa treci prin 4-5 porti, si tot atatea santuri de aparare, iar pentru a ajunge la cealalta traversezi 6-7 platforme cu statui simbolizand opririle pe Golgota. Descrierea se opreste aici, filosofarea ar putea sa continue. Nu o voi face, dar trebuie sa mai remarc ceva: neamtul, persoana pragmatica, se apara la fel impotriva armatelor vazute cat si impotriva celor nevazute.

FotoWurz

Aici e un link cu fotografii din cele doua plimbari prin oras:

Nemti si americani

Clanul SpaceMaster pune stapanire pe Wuerzburg. Daca unul dintre noi aude de vreo petrecere prin oras, mergem toti. Vineri a fost un fel de housewarming party intr-unul din camine, iar mai bine de 1/2 din participantiau fost spacemasteri. Cu berica de acasa in mana am facut cunostinta cu lumea petrecerilor studentesti din Wuertzburg. Petrecerile sunt prin excelenta internationale, de cele mai multe ori intercontinentale. Ca spacemaster nu ai privilegii oficiale, dar le detii pe cele sociale. E suficient sa raspunzi la intrebarea ce studiezi pentru a obtine cel putin o fata mirata, daca nu o gura cascata. Housewarming-ul a inceput pe la 7 seara si s-a desfasurat pe terasa de la ultimul etaj al caminului. Nu este Wuerzburg capitala culturala a lumii, nici macar pe lista de "si altele" a vreunei harti internationale a turismului, dar este un oras frumos. Si daca mai adaugi 40 m inaltime in mijlocul unei vai pline cu casute chic, catedrale si castele medievale si baroce, panorama devine fabuloasa. Iar pentru un adevarat orgasm vizual: apus de soare peste dealul din spatele cetatii. Asa a inceput petrecerea. Nu are rost sa povestesc cum a fost. E suficient sa spun ca muzica nu s-a auzit din cauza rumorii provocate de discutii.

De departe cel mai interesant personaj de la petrecere a fost un american. Tipul abia sosise in oras si a fost invitat la petrecere de unul dintre spacemasteri. Inainte de aceasta intalnire, intre cei doi nu exista alta relatie decat aceea ca impreuna imparteau aceeasi planeta. Lucrurile devin mai interesante cand se dovedeste ca americanul invata la Cambridge si studiaza teologia. A ajuns in Europa pentru ca a scris o predica foarte buna si a castigat o bursa de un an in Anglia. Voia sa ajunga la Munchen, dar papa era in oras asa ca nu si-a gasit nici o camera, drept pentru care s-a indreptat spre Wuerzburg. A plecat dintr-un satuc de fermieri bushishti din Nordul Carolinei sa invete la Cambrige, pentru a ajunge la apus de soare pe un balcon din mijlocul Germaniei sa-mi arate poze cu prietena lui.

Dupa petrecere, sambata, am facut cunostinta in mod turistic cu spiritul german. Wuerzburg a fost distrus intr-o singura noapte din WW2 in proportie de 90%, intr-un bombardament al carui singur scop a fost demoralizarea civililor. Nemtii au pierdut razboiul dar nu au stat cu mainile in san. Au pus mana pe mistrie, pe lopata, pe pensula si ac de cusut si au recontruit. Palatul Printului Episcop, distrus in proportie de 80% a fost reconstrui incetul cu incetul. Inclusiv acum se mai lucreaza, dar asta nu-l face mai putin interesant.

Wuerzburg nu e in Franta, ci e in Franconia si nu este Paris ci doar Wuerzburg. Rezidentz (Palatul Printului Episcop) nu e, deci, Versailles. Totusi gradina exista si este absolut superba. O bolta nemteasca a rezistat bombelor si o data cu ea pictura venetiana a lui Tiepolo intr-o fresca uriasa (>600m2). Cateva tablouri ale altui venetian, Canaletto ce vor sa aduca atmosfera lagunei in mijlocul dealurilor. Si ceva cu totul deosebit, o camera verde, cu decoratiuni aurii ce nu credeam sa poata vreodata depasi stadiul kitschului. Combinatia rezultanta, o incantare pentru ochi si minte.

Resedinta de vara a episcopului e la 50 de minute cu vaporasul pe Main. La 1800 aici se cultiva ananas, care ajungea astfel pentru prima data in Europa. Tot aici este cred singura gradina filozofico-teologica din Europa, gandita in trei parti: zona salbatica, cu tuneluri, labirinturi si hatisuri, zona civilizata, cu pomi fructiferi, si spatiul infinit, un lac artificial urias.

Seara am mers la restaurant pentru a ne intalni cu Neamtul. Daca de cele mai multe ori acesta este ca o stanca pe care s-a stenciluit un smiley, lucrurile se schimba cand vinul franconian intra inecuatie. Neamtul devine prietenos, zambaret, dansator si cantaret. Mai ales aceasta din urma. Mi s-a facut pielea de gaina cand in interiorul de crama in care era plasat restaurantul s-a umplut de o voce perfecta, compacta, melodioasa. Vocea era a unui cor ad hoc de Nemti ce nu erau decat la al doilea pahar de vin. La intervale aproape regulate (vinul afecteaza precizia nemteasca) corul a revenit pentru a preceda un "Prost!" care facea sa tremure toata crama.

Eu raman totusi la "Noroc!" si astept un pahar din vinul de Fundulea.


P.S. Daca majoritatea pozelor sunt explicite, ultima trebuie explicata. Este vorba despre un platou cu o pasta din branzeturi diferite amestecate cu ceapa. Am detectat printre altele atat braza cu mucegai cat si camembert.

Dulceata si fotbal

Caminul meu se afla in Galgenberg. In jurul casutelor de aici sunt o gramada de aluni pe care i-am detectat inca din prima zi. Nemtii nu stiu ce-s alea, asa ca nimeni nu se uita la ele. Cum nimeni in afara de mine nu le culege, m-am gandit sa profit de ele cat mai sunt bune. Acum doua zile mi-am cules vreo 3 kg si ieri, impreuna cu inca trei colegi am spart alunele si am facut dulceata. Bineinteles, "boiling my nuts" si "cracking my nuts" au fost la ordinea zilei. Dar rezultatul a fost ok, chiar o reusita tinand cont ca nici in Romania nu am auzit de dulceata de alune.

Intr-un simultan cu dulceata de nuci a fost o partida de fotbal. Ne-am cumparat o minge si ne-am folosit de pajistile din campus. Doua echipe de cate 7, T-shirts Vs. No T-shirts, in care nu erau doi jucatori de aceeasi nationalitate ne-am alergat in sus si in jos pana ne-am dat sufletul dupa 10 minute. Globalizarea si-a pus amprenta si aici, iar unitatea in diversitate s-a vazut cand fiecare isi folosea limba, iar ceilalti intelegeau exact ce spunea, pornind de la incurajari si sfarsind cu injuraturile.

Desi au trecut doar cateva zile de cand ne-am strans cu totii intr-o sala, parca toata lumea vrea sa se imprieteneasca cu toata lumea. Poate pentru ca toti stim ca o sa avem ceva de stat impreuna si ca trebuie sa ne facem viata in comunitate cat mai suportabila. Da. Exact asta suntem. O comunitate ce incepe sa se inchege. Cu fotbal si dulceata.

Totul a inceput duminica, 3 septembrie 2006. A fost una dintre cele mai pline zile din viata mea. A doua zi dimineata aveam impresia ca a trecut cel putin o saptamana de cand sunt in Wuerzburg.

La ora 4:45 ma trezeam in patutul meu de fundulea, la 8 si un pic decolam dupa ce am platit 42 de euro pt 7kg in plus la bagaje, la 9:30 aterizam pe ora germaniei in "vestitul" Frankfurt Hahn, aeroportul ce nu are absolut nici o legatura cu Frankfurt am Main. Aici am facut o mica greseala si am uitat sa scot bani de pe card, asa ca am plecat spre statia de autobuz, la 200m mai la vale decat aeroportul, cu 2.5 euro in buzunar. Biletul era 10.5 si avand perspectiva unei asteptari de o ora 1/2 plus urcat dealul cu bagajele spre bancomat si coboratul lui din nou cu banii, am apelat la calitatile mele diplomatice si am reusit sa-l conving pe sofer sa platesc la destinatie, adica la Mainz.

Drumul a fost extraordinar si Bavaria (cel putin nordul ei, aka Franconia) este extraordinara. Mi-am pus castile in urechi si drumul s-a transformat intr-o plutire printre dealuri si vai pline de verdeata, sub un cer usor plumburiu. A fost aproape un vis. Am stat ca un copil mic si m-am uitat pe fereastra tot drumul de o ora.





Din Mainz am luat ICE-ul si am aflat in acest fel ca Frankfurt nu este la nord de Wuerzburg, ci la vest. Calatoria cu ICE-ul a fost si ea foarte tare. De data asta trenul m-a dezamagit (mirosuri neplacute, mers incet) si mi s-a parut cam obosit, plus ca n-a fost in stare sa recupereze 10 minute intarziere in 200 de km. Dar pasagerii au fost de poveste. Cand am intrat in compartiment am gasit o nemtoaica la 26-28 de ani, hippy, cu sosete de lana tricotate in casa, un ilicutz la fel si o fetita blonda care dormea pe ea ca o maimutica. Era o imagine de poveste pur si simplu. Apoi a mai venit un cuplu in their 50's. La nici un minut dupa ce a plecat trenul, isi scot o sticluta de sampanie si doua pahare asortate, deschid sticla si beau cu cea mai mare nonsalanta. Apoi doamna deschide o sushi away-box cu vreo 8 rolluri, ca sa mearga sampania. Am ramas cu gura cascata.

In Wuerzburg a reinceput cosmarul, caci dupa ce am carat bagajele in statia de autobuz mi-am dat seama ca nu am unul decat in minim o ora. Asa ca a trebuit sa-mi car bagajele in statia de taxiuri. Am uract intr-un mercedes ca un vapor si am purces spre locul de intalnire cu tutoreasa mea. Cat pe ce sa ratez intalnirea, taximetristul vede o tipa pe strada si presupune ca e tipa cu care trebuia sa ma intalnesc si are dreptate. Dupa ce ii platesc 10 euro pentru o cursa de 8.80, ne ia pe mine si pe tutoreasa si ne duce la poarta hostelului ca din partea casei.

Tutoreasa mea e o rusoaica scunda, complet atipic rusoaica. Mica, slaba, bruneta. Mi-a aratat camera, mi-a explicat ce mai e de facut. Cand am intrat in camera in locul ala infernal de linistit m-a apucat groaza si am rugat-o sa ma duca undeva sa mananc, sa ies mai repede de acolo. Toate restaurantele si biergarten-urile din preajma campusului erau inchise, asa ca m-a dus in centru, la 30 min de mers pe jos de campus. Am mancat ceva, mi-a mai povestit cum e cu viata pe aici si ne-am intors in campus.

M-am intors apoi in camera, dar groaza inca nu disparuse, asa ca m-am pus sa caut un japonez care scrisese pe grup si ar fi trebuit sa locuiasca in acelasi camin cu mine. Am luat fiecare usa si intr-un final, datorita organizarii nemtesti l-am gasit. L-am luat val vartej la o bere in centru. Alte 30 min pe jos, dar cel putin cu o persoana cu care puteam vorbi. Spre surprinderea mea vorbeste f bine engleza. Si mai stie si o boaba de germana, plus ca are un gadget dictionar german-japonez electronic. A fost o plimbare foarte faina ce s-a finalizat in prima parte cu o bere neagra würzburgheza si apoi cu un somn fara oase. Cam asta a fost prima mea zi in orasul piperat.

Nu stiu cum sa incep mai poetic asa ca o sa renunt la poezie pentru moment. Am plecat sa cuceresc spatiul. Si am luat-o incetul cu incetul. M-am inscris la un master international. Doi ani in trei tari. Un semestru in Germania, in nordul Bavariei la Wuerzburg, unul la Kiruna in nordul Suediei, dincolo de Cercul Polar si un an in Angla sau Cehia.

In paginile blogului o sa incerc sa povestesc ce mi se intampla pe parcursul acestor 2 ani. Astept comentarii.