E fain sa cunosti oameni si chiar civilizatii noi. E fain sa inveti in vest, in conditii daca nu excelente, cel putin decente. Dar nu e deloc floare la ureche. Nu vorbesc despre partea educationala pentru ca nu am inceput efectiv cursurile. Dar sunt momente in care indiferent cat de bine te-ai intelege cu ceilalti, incepi sa duci dorul dulcelui grai romanesc si al celor dragi. Daca de obicei treci repede peste aceste momente pentru ca te iei cu treaba, uneori, orice ai face, cazi in oceanul de melancolie si nu mai iesi pentru mult timp. Ieri m-am balacit toata ziua in melancolie.

Excursia de ieri se gaseste mai mult in poze. In afara de imagini, doar un singur gand mi-a mai ramas. Doua din dealurile ce domina Wuerzburgul, alaturate, au in varf unul o fortareata medievala, celalat o biserica baroca. Cele doua se privesc peste o vale pe pantele careia se gasesc de o parte vii, de cealalta padure. Ca sa ajungi la una trebuie sa treci prin 4-5 porti, si tot atatea santuri de aparare, iar pentru a ajunge la cealalta traversezi 6-7 platforme cu statui simbolizand opririle pe Golgota. Descrierea se opreste aici, filosofarea ar putea sa continue. Nu o voi face, dar trebuie sa mai remarc ceva: neamtul, persoana pragmatica, se apara la fel impotriva armatelor vazute cat si impotriva celor nevazute.